Speranta noastrã, România voastrã!
de Gabriela Cenusã
SPERANTE Peste 50 de elevi din judetul Vaslui au demonstrat cã mai existã sperantã în România. Speranta sunt ei, cei care au învãtat sã gândeascã liber, sã analizeze si sã descifreze o societate si o tarã care, deocamdatã nu are prea multe oferte pentru ei. În ciuda acestor premise, cei 50 de curajosi si-au arãtat disponibilitatea de a înfrunta tot ceea ce îi dezamãgeste aici. Sunt adolescenti, sunt frumosi, sunt inteligenti, iar gândurile lor a trebui sã ne inspire pe toti. Începând de azi, Vremea Nouã vã propune, în fiecare zi, câte un eseu al celor mai talentati dintre ei. Astãzi vã invitãm sã lecturati eseul Gabrielei Cenusã, Locul III la Concursul organizat de PNL Vaslui.
Tara mea, casa mea, locul în care îmi încep si îmi sfârsesc fiecare zi, locul în care îmi serbez an de an închiderea unui subcapitol al vietii si începerea altuia, locul în care m-as întoarce oricând, mãcar cu sufletul.
Am doar nouãsprezece ani, sunt o elevã normalã, într-un liceu de provincie, vãd zilnic o Românie în adevãrata sa formã, nu în cea pe care ne-o prezintã stirile. Mã pot numi o nationalistã convinsã, uneori chiar ferventã. Îmi iubesc patria si locul în care m-am nãscut, sunt mândrã de deprinderile pe care le-am cãpãtat într-o tarã plinã de defecte, cum o concep altii, sunt multumitã de omul pe care îl reprezint, într-o tarã ce a visat acum multi ani la o democratie purã, o tarã ce nu si-a gãsit încã un regim politic cu adevãrat, decât unul scris în nenumãrate documente. În acceptiunea mea, o tarã nu reprezintã altceva decât un loc,pe care îl creeazã oamenii prin obiceiurile, prin stilul lor de viatã, prin purtãrile lor. O patrie reprezintã imaginea reflectatã într-o oglindã a tuturor oamenilor care o compun. Cum o oglindã nu minte niciodatã, asa nicio tarã nu poate masca purtãrile ce o dominã, sau oamenii “urîti” ce se încãpãtîneazã în a-i pune impedimente în speranta de a-i îngreuna evolutia. Asemenea proverbului românesc “Omul sfinteste locul”, avem o Românie asa cum ne-am creat-o sau cum o creãm în fiecare zi.
Spre uluirea mea, asist zilnic la discutii din ce în ce mai încrâncenate, în care oamenii îsi detracteazã patria sau, spre stupefactia mea, ajung la a o ponegri. Consider cã nimic nu poate fi mai urât, mai josnic, decât sã îti denigrezi locul în care vietuiesti, locul în care îti ai originile, care te-a format si care a dat omul pe care îl reprezinti, spatiul natal care îti dã identitate. Este un act asemenea aceluia de a-ti calomnia familia, de a nu-ti accepta strãmosii, prezentul si întreaga existentã. Urmãresc nenumãrate emisiuni de tip “talk-show” în care se dezbat diverse probleme nationale, buletine de stiri si constat acelasi mediu ambiant în fiecare studiou de dezbatere. Aceeasi oameni înveliti în pesimism, posaci, lipsiti de zâmbet, dar cãrora le lipseste roba judecãtoreascã, întrucât mereu stabilesc verdicte, reusesc sã judece, dar nu reusesc sã ispãseascã schimbarea pe care o cer. Îmi repugnã teribil faptul cã tot mai multi oameni urmãresc astfel de dezbateri si concluzioneazã mereu cu aceeasi idee: “Trebuie sã vinã o schimbare de sus, din guvern, noi nu avem puterea sã schimbãm ceva”. În principiu, astfel de emisiuni nu fac altceva decât sã ne accentueze latura vindicativã, sã ne înfãsoare într-o pãturã a pesimismului, ne sunt inculcate idei eronate, ce nu fac altceva decât sã ne transmitã o stare de inferioritate, de neputintã.
Ar fi salutar sã constatãm cã noi, oamenii, suntem cei care pot face începutul sirului de schimbãri. Orice reusitã de o mare anvergurã are la bazã o serie de reusite mai mici, o serie de esecuri, de deziluzii, dar toate sunt bazele unui fundament solid. Noi,oamenii de rând, reprezentãm fundamentul tãrii noastre, în noi stau bazele unui nou început, ale unei schimbãri. Când vom fi capabili sã acceptãm cã noi ne înfrumusetãm sau urîtim tara, atunci ne vom putea aseza în rândul tãrilor occidentale, pânã atunci suntem la o coadã ce pare a nu ne lãsa sã înaintãm. Regimul comunist ce ne-a dominat decenii la rând se resimte, din pãcate, pânã în ziua de astãzi, când o mare parte a oamenilor nu reuseste sã dea uitãrii deprinderile cãpãtate în acea perioadã; cred cã ele au rãmas în gena multora si sunt transmise mai departe celor ce vin. Bineînteles cã sunt transmise deprinderile negative si nu cele pozitive, deoarece, desi ne este greu sã admiterm, regimul comunist a impus si o serie de norme, pe care, dacã am fi reusit sã le pãstrãm, am fi dispus de o organizare mult mai elevatã, de un comportament mult mai calculat, de aparitii mai distinse, am fi fost strãini de tot ceea ce graviteazã în jurul cuvântului licentios. Chiar si în aceastã situatie, nu poate fi judecat nici mãcar un ins, noi am perceput si percepem libertatea într-un mod eronat, nu profitãm de aceasta pentru a ne exprima liber si corect, pentru a opina în probleme existentiale fãrã a avea restrictia cuvântului, ci o percepem ca pe o dezlãntuire a propriei naturi, ca pe o lipsã a inhibãrii, ca pe o lepãdare a bunului simt ce îmbracã în mod firesc fiinta umanã, în afara oricãrei doctrine.
Întorcându-ne în timp si la paginile cãrtilor, feriti în spatiul cultural de vacarmul globalizãrii consumiste, literatura ne oferã toatã paleta motivelor pentru care sã ne iubim tara. Chiar de la pasoptisti se pune problema întoarcerii privirii spre frumusetile, istoria si natura patriei. Sedusi de mirajul occidentului, modernistii sunt contracarati de traditionalistii mai atenti la filonul national. În prima jumãtate a secolului al XX-lea, în plinã tendintã de modernizare, Blaga ne învatã sã privim din nou spre cerul acestui pãmânt, pentru a întelege astfel legãturile noastre si pentru a ne integra într-o ordine cosmicã. România de astãzi,mai pãstreazã în oamenii ei simpli, în satele ei neatinse de tãvãlugul occidentalizãrii, o dimensiune spiritualã în care pot încolti germenii unei renasteri. Tara mea poate depãsi fatalismul atât de înfierat de Emil Cioran în “Schimbarea la fatã a României”. Pauperitatea care ne plaseazã printre ultimele tãri europene si care îi alungã pe tinerii români, intelectuali sau muncitori obisnuiti, în cele mai îndepãrtate colturi de lume, poate fi compensatã numai de o irumpere a vointei nationale.
