URME… Distrus de suferintã, dupã moartea tragicã a fiicei sale, Smaranda, bibliotecarul Constantin Donose de la Husi, a lãsat o „Ultimã scrisoare”! Scrisã de mâna sa, cu gândul la fiica pierdutã, bibliotecarul Donose îsi închipuia ce i-ar mai spune Smãrãndita, din lumea de dincolo. Rândurile sunt cutremurãtoare, ele având un mesaj inclusiv pentru medicii care au bãgat-o pe tânãra mamã în mormânt. Un an a mai putut trãi Constantin Donose dupã înmormântarea fetei. Nici pânã azi, desi s-au depus plângeri penale si s-a început o anchetã, vinovatii n-au plãtit cu nimic.
Smaranda Donose Patras, mamã a doi copii, a murit în 2018, la scurt timp dupã o operatie consideratã banalã, de „specialistii” de la Arcadia Iasi. „Au tãiat gresit”, povestea cu sufletul sfârsit tatãl ei, îndatã dupã producerea tragediei. Smaranda a fost înmormântatã la Husi. De atunci, jovialul si carismaticul bibliotecar Constantin Donose nu a mai putut reveni niciodatã la felul minunat, pentru care husenii l-au îndrãgit. Sãnãtatea din ce în ce mai subredã, barba si pãrul înãlbite brusc, tristetea adâncã ce i se vedeau pe fatã erau semnele cã suferinta l-a doborât. S-a stins în toamna lui 2019, la un an de la decesul Smarandei. O scrisoare, o „Ultimã scrisoare”, a apucat, totusi, sã mai scrie. Îsi închipuia cã fiica lor tot le mai spune ceva, semn cã îi era imposibil sã accepte eternitatea… ultimei tãceri.
Sã nu mã plângi, mãmicã! Te rog, sã nu mã plângi!
Durerea mea din suflet, cu lacrimi n-o s-o stingi,
Ce-am vrut eu de la viatã? Un strop de bucurie,
Dar soarta nemiloasã mi-a dat sicriul, mie.
Si azi când pe vecie, cum vezi am adormit,
Apoi de ce sã plângã ochii, ce-atâta m-au iubit?
Din rochia cea albã, tu giulgiu sã îmi faci,
Cãci de acum în negru, mereu o sã te-mbraci.
Auzi cum urlã câinii? Îti simt durerea, mamã…
Da-s simple dibitoare si nebãgate-n seamã
Eu mi-as dori sã urle, i-au auzit,
Si acvei cu suflet josnic, ce viata mi-au sfârsit.
N-as vrea ca ei sã simtã decât ce simti tu, mamã,
Iar viata lor sã fie o nesfârsitã teamã.
Teamã cã poate-odatã, prin fatã-oi sã le treci,
Si-n ochii tãi citi-vor durerea ta pe veci.
Pentru copii, sotie, ce-alãturea mi-au fost,
Tu sã te rogi fierbinte, în vesnicul tãu post.
Iar Tie, Doamne, care mi-ai pus la cap o cruce:
Mi-ai pus, totusi, pe umeri cât n-am putut eu duce!
