În ziua asta, poveștile trăiesc pentru că acum, sărbătoarea mi-a pus pe chip diamante de stele ce curg înspre mine, să mă treacă peste hotarul ce mă ține captivă doar în lumea mea. Tăcerile se așează, zâmbind drept în capul mesei la care se împarte curajul celor care stau cuminți și asteaptă ca mâna ce trece peste capete și fețe drept mâgâiere, să schimbe mersul lucrurilor, să netezească și să spele suflete, să alinieze în marșul celor care aruncă cu veselie în tot ce întâlnesc în cale, de dragul sărbătorii, pe noi toți, neținând cont de vârsta ce o avem sau de haina albă sau neagră, ce o purtăm. Sărbătoarea asta este a celui ce are totul și nimic. Bogățiile adevărate vin la noi abia atunci când căpătăm curajul de a da ce iubim mai mult, altora. Despre curajul de a cere și a da tot, știu povești cei care au state de plată în care se scrie doar cu litere de aur pur, de către îngeri cerești, adevărul. E o horă a cuvintelor celor ce se spun și a celor ce nu se spun, pentru că, dacă se spun, cuvintele dispar în cartea cărților fără viață, precum hainele noi ale împãratului, care de fapt nu existau.
Și pentru că acele cuvinte despre Părintele Calistrat nu se pot spune, pentru că ar însemna să îl laud, și atunci limbi ascuțite i-ar sfârteca de tot inima, mă ridic pe vârfuri să văd frumusețea unui viitor al celor care știm și, mai ales, simțim adevărul despre dânsul. Noi, oamenii, avem în spatele nostru îngeri albi sau îngeri negri. Și când ne certăm, de fapt se ceartă îngerii din spatele nostru, care au tot felul de interese cu noi, cei buni, de bine, cei răi, de rele. Am 60 de ani și de astăzi, 3 decembrie, și părintele Calistrat îi are. Ne-am născut în același an, 1965, deși el are părul alb, precum Verde-Împãrat cel înțelept din poveste, iar eu încă așa cum l-am avut mereu. Pentru că m-am adăpat din izvorul înțelepciunii sale de aproape cinci ani, de când am pășit în lumea lui de la Iași și de la Tanacu, am să mărturisesc: mi-a dat ceea ce nimeni nu mi-a mai dat. A făcut-o cu măiestrie de croitor ce face haine noi, oamenilor. Adevărate. Și până să le dea haina nouă să o îmbrace, îi lasă să se joace de-a viața pe care n-au trăit-o. E o pedagogie a lui, pe care nu am înțeles-o încă bine. De fapt, nu am căutat să înțeleg nimic, pentru că lângă Pãrintele Calistrat nu poți fi spectator, ci personaj activ, ce își poate câștiga dramatic supraviețuirea și poate, mântuirea: „Vine cine vrea, rămâne cine poate”. Cuvintele lui taie sau mângâie. Sau amândouã deodată. Poți vedea la el toate fețele ce ți-au lipsit sau nu și-au făcut cu măiestrie datoria către tine. Lângă tine este chiar Moș Crăciun sau Bunicul din Delavrancea, mama lui Nică și a ta, și dacă privești mai bine, ești în fața celui mai bun prieten ce își șterge lacrimile pe ascuns pentru fiecare om ce îi trece pe dinainte. Și de-ar putea, și-ar da până și dinții mari și frumosi ce îi are, celor care au nevoie de ei. Tot ce primește, dă. Iaca poveste. Acesta-i Părintele Calistrat! Și anul acesta o să-i dau în dar aceste cuvinte. Așa nu mai poate da nimănui darul mai departe. Îl dau eu, oamenilor, cu toate că rugăciunea îi schimbă, nu cuvintele noastre. Fiecare are de lucrat cu el însuși. Încă cât!
Și pentru că am ajuns aici, îl rog pe părintele sã înțeleagă că n-am putut să fiu mai bună și serioasă, așa cum ar fi vrut, pentru că ceva din el mi-a dat voie să fiu clovnul care încă poate să fugă acolo unde n-a fost și să spună tot ce vrea, cu sinceritate. Greșelile m-au făcut să cresc, să îmi cadă solzii durerii din mine, sau să se înmulțească. Clovnii plâng tot atât de bine cât și preoții, de durerea din jur. E mult prea multă, părinte. Ei sunt mereu caraghioși, pentru că nu explică nimic, valsează stânga-dreapta, râd cu ochii și apoi plâng. Și cade cortina.
Acum, la final, o să spun ce tocmai am învățat de la dumneavoastră: să nu vorbim oamenilor despre Dumnezeu, ci să vorbim lui Dumnezeu despre oameni, asa că povestea asta se potrivește bine. Este despre noi și dumneavoastră, despre dumneavoastră și noi, cei cărora ne înfrumusețați zilele, atunci când veniți la Tanacu și îl rog pe Dumnezeu să vă lase alături de noi pânã la finalul fericit al tuturor poveștilor încâlcite ce le ascultăm și le vedem și nu mai știu cum să trăim în ele. Locul nostru este în povestea ce ni s-a promis că va schimba totul pe pământ. Atragem ce gândim, deci să o facem cum trebuie. România nu-i Cenusăreasa lumii, e țara noastră dragă și binecuvântată. O Românie renăscutã, asta vă doresc de ziua dumneavoastră, pentru că asta vă doriți. Și… mai știți ceva? Vasluiul vă iubește, Părinte Calistrat!
