În satul Albesti din judetul Vaslui, ieri, 24 iunie, a fost sãrbãtoare. Cea mai vârstnicã localnicã, Mãndita Ichim, si-a serbat centenarul, 100 de ani de viatã trãiti cu credintã si dragoste pentru muncã si oameni. Nãscutã pe 24 iunie 1925, chiar de sãrbãtoarea Nasterii Sf. Ioan Botezãtorul, Mãndita a fost crescutã în spiritul credintei de cãtre pãrinti si bunici. Privirea îi sclipeste de bucurie în aceastã zi, cãci si-a adunat în jur familia, vecinii si autoritãtile locale, toti veniti sã o felicite pe cea mai în vârstã persoanã din comuna Albesti.
Ieri, 24 iunie, la aniversarea celor 100 de ani, ograda Mãnditei Ichim a devenit neîncãpãtoare de oaspeti si daruri. Dis-de-dimineatã, pragul i-a fost trecut de reprezentantii Primãriei Albesti, care au venit sã o felicite oficial în numele întregii comunitãti. Primãrita i-a oferit sãrbãtoritei un tort frumos ornat si un buchet mare de flori proaspete, exprimându-si recunostinta si admiratia pentru aceastã concetãteanã ajunsã la o vârstã atât de venerabilã. Alãturi de ei, s-au strâns în curte rudele, vecinii si alti localnici, fiecare dorind sã îi ureze personal „La multi ani!” si sã îi audã povestile.
Meseria este brãtarã de aur
Copilãria doamnei Mãndita a fost marcatã de simplitate si greutãti. Provenind dintr-o familie modestã de tãrani, a învãtat de micã valoarea muncii si a fost nevoitã sã îsi ajute pãrintii de la vârste fragede. Tatãl ei, neavând pãmânt suficient, lua în arendã teren de la scoalã si bisericã pentru a-l cultiva, iar mica Mãndita muncea la croitorie încã din copilãrie, contribuind astfel cu bani pentru plata zilierilor angajati la munca câmpului. A reusit sã urmeze doar cinci clase primare, dupã care s-a dedicat în întregime meseriei de croitoreasã, pe care a învãtat-o practic, mai întâi ucenicã la un mester din sat, apoi exersând singurã acasã, cu foarfeca în mânã si bucãti de pânzã veche pe post de material. Încã din tinerete si-a folosit talentul pentru a-i ajuta pe altii, cosea voluntar hãinute pentru copiii sãrmani din sat, folosind resturi de materiale primite de pe la ateliere, si se simtea deplin rãsplãtitã când îi vedea pe micuti îmbrãcati datoritã ei.
Drama rãzboiului prin ochii bãtrânei de 100 de ani
Adolescenta i-a fost curmatã de vâltoarea celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial. La doar 19 ani, Mãndita s-a trezit trãind cu teama constantã a frontului care se apropia. Satul Albesti a fost ocupat pe rând de armatele strãine care treceau prin zonã, lãsând în urmã foamete si nesigurantã. Îsi aminteste cã în 1941 au venit trupele germane, care au instalat comandamentul militar în clãdirea primãriei, iar un ofiter german a fost cantonat chiar în casa lor, ocupându-i camera si transformându-i atelierul de croitorie într-un dormitor pentru armatã. Desi a rãmas atunci fãrã spatiul sãu de lucru si a suferit din aceastã pricinã, astãzi povesteste fãrã urmã de ranchiunã. Se întreabã dacã ofiterul acela o mai fi trãind, iar dacã nu, îsi spune în gând „sã-l ierte Dumnezeu dacã a gresit, pe toti ne iartã dacã am gresit”, mãrturie a credintei si iertãrii cu care priveste chiar si episoadele dure ale trecutului. Anii de rãzboi au lãsat urme adânci în comunitate. Bãrbatii satului plecau pe front cu sperantã si cu cântec patriotic, însã multi nu s-au mai întors niciodatã acasã. „Mãi, ne ducem la armatã, nu la plug”, cântau soldatii tineri, iar vorbele lor s-au dovedit dureros de profetice, printre cei cãzuti pe front au fost si fosti colegi de scoalã ai Mãnditei. Sotul ei, Constantin, a luptat pe frontul din Est, la Odessa, de unde s-a întors teafãr, dar traumatizat de cele vãzute: i-a povestit cum iarna soldatii mãrsãluiau prin zãpezile Rusiei încãltati doar cu pâslari subtiri, aproape desculti, îndurând conditii cumplite. În august 1944, când frontul s-a întors spre România, familia tinerei a încercat sã se ascundã în pãdure, de teama bombardamentelor si a confruntãrilor care se apropiau de sat. Mãndita îsi aminteste si acum spaima de a vedea pe drumurile Albestiului soldati rãniti, bandajati si plini de sânge, rãtãcind printre case. „Nu stiam ce ne asteaptã”, spune ea despre acele clipe în care localnicii trãiau cu sufletul la gurã. Germanii retrasi nu s-au purtat rãu cu sãtenii, însã venirea Armatei Rosii a adus un val de haos si nelegiuiri. A fost martorã la certurile dintre soldatii sovietici, unii, povesteste ea, ajungeau sã se împuste între ei pentru prada furatã, fie ea si un brat de prosoape traditionale. Rusii au prãdat tot ce le-a iesit în cale prin Albesti, de la alimente pânã la obiecte personale. Mãndita râde acum, amintindu-si cum un soldat rus i-a furat brosa primitã cadou de la tatãl ei, gãsind de cuviintã sã si-o prindã în chipiu ca pe un trofeu. „Pe unde au trecut, au adus potop,” spune ea despre trupele strãine, rezumând în câteva cuvinte deznãdejdea acelor vremuri: „L-a împuscat, a luat prosoapele si i-a furat bocancii, ãstia erau rusii. Au comis furturi în sat, mie mi-au furat brosa (n.r. moment relatat cu mult umor). Aveam o brosã cadou de la tatãl meu, un fel de bijuterie, era atrãgãtoare, mi-a luat-o un soldat rus si a pus-o la capela lui. N-au rãmas prea mult, dar pe unde au trecut au adus potop”.
Bãtrânii privesc diferit comunismul
Dupã rãzboi a urmat o altã perioadã dificilã, instaurarea regimului comunist. Doamna Mãndita îsi aminteste cu tristete cum, în anii ’50, oamenii de la sat au fost fortati de autoritãti sã renunte la bucata lor de pãmânt si sã intre în gospodãriile colective ale statului. Multi localnici nu întelegeau de ce trebuie sã-si dea ogorul muncit cu atâta greu, iar cei care s-au opus colectivizãrii au avut de suferit. Unii sãteni, printre care si mãtusa ei Ileana, au fost ridicati de Militie si arestati pentru „vina” de a nu vrea sã-si cedeze pãmântul, ba chiar li s-a aplicat un tratament brutal menitã sã bage spaima în comunitate. „Regimul nu a fost bun; omul era multumit cu bucata lui de pãmânt, lucra cât putea si trãia din ce lucra,” ofteazã bãtrâna, rememorând cum acele schimbãri fortate au rãsturnat modul de viatã traditional al satului.
Foametea cumplitã din 1946-1947
La scurt timp dupã rãzboi, seceta cumplitã din 1946-1947 a adus o foamete necrutãtoare în toatã regiunea Moldovei. Mãndita povesteste cã în acei ani negri, pur si simplu nu era mâncare: autoritãtile împãrteau fulgi de ovãz ca ratie de supravietuire, pe care ea îi amesteca cu apã si îi cocea pe plitã, obtinând o turtã subtire ca o coajã, singura pâine de pe masã. Oamenii mâncau orice puteau gãsi prin pãduri; unchiul ei ajunsese sã scoatã rãdãcini de pe râpe ca sã le fiarbã si, îsi aminteste Mãndita, „s-a umflat de nu mai putea deschide palma” din cauza hranei improprii. Multi copii din satele vasluiene au fost trimisi temporar în alte colturi ale tãrii, la familii sau orfelinate, doar-doar sã scape de foame, iar altii mai putin norocosi si-au pierdut viata în acea perioadã cumplitã. În toamna lui 1946, desi însãrcinatã în acea vreme, tânãra Mãndita si sotul ei nu au sovãit sã îsi riste viata pentru a-si hrãni familia, s-au urcat pe acoperisul unui tren si au mers asa pânã la Bârlad, în speranta de a putea cumpãra mãcar un sac de cereale de pe alte meleaguri. „Mã mir si acum cum am avut putere, eram însãrcinatã si mergeam sus pe tren!”, spune ea, uimitã parcã de curajul acelei tinere care a fost odatã. În ciuda vitregiilor istoriei, viata a mers înainte, iar Mãndita si-a întemeiat propria familie. La 21 de ani, în plinã epocã postbelicã, si-a gãsit sufletul pereche chiar aproape de casã, bãiatul vecinilor de peste gard. Cei doi tineri s-au îndrãgostit pe ulita satului si s-au cãsãtorit în 1946, având parte de o nuntã „ca pe vremuri”, cu toate obiceiurile traditionale si cu petrecere care a tinut douã zile. Au invitat atunci tot satul: rude, vecini, cunoscuti, cãci la tarã bucuriile si necazurile se împãrtãsesc în comunitate. Din dragostea lor s-au nãscut douã fete, iar anii ce-au urmat au adus si nepoti, ba chiar strãnepoti, astfel cã astãzi doamna Mãndita se poate mândri cu o întreagã familie întinsã pe patru generatii. Toti i-au fost alãturi de ziua ei, sorbind cu admiratie din amintirile acestei femei care a trecut printr-un secol de încercãri si bucurii.
Meseria pe care a îndrãgit-o si pe care o practicã la vârsta de 100 de ani
DEDICARE… De meserie croitoreasã, doamna Mãndita a cusut si a împletit necontenit de-a lungul deceniilor, transformându-si talentul într-un ajutor nepretuit pentru cei din jur. A deprins tainele acului, practic „furând” meserie de la un croitor din sat si perfectionându-se singurã, searã de searã, la lumina lãmpii, cu foarfeca în mânã si bucãti de pânzã veche pe post de material. Cea mai mare satisfactie a sa a fost mereu sã-si foloseascã iscusinta pentru a aduce un zâmbet altora, încã din tinerete a cusut haine pentru copiii orfani sau sãrmani, folosind orice petic de stofã gãsit, si se simtea împlinitã sufleteste vãzându-i pe micuti îmbrãcati datoritã ei. Și astãzi îsi iubeste nespus meseria, la 100 de ani, încã împleteste. Ne aratã mândrã o pernutã coloratã pentru scaun, lucratã de mâinile sale dibace chiar în ultimele zile, un dar pe care ni-l oferã zâmbind. Cu umorul care nu a pãrãsit-o, glumeste cã probabil a „îmbrãcat toatã Țara Româneascã” la câte haine a lucrat de când se stie. A confectionat veste cãlduroase pentru toti nepoteii si, oricine îi calcã pragul, pleacã acasã cu câte un mic cadou lucrat de ea însãsi.
Secretul longevitãtii… credinta
CREZ…Credinta în Dumnezeu a fost firul cãlãuzitor al vietii acestei femei si, crede ea, unul dintre secretele longevitãtii sale. „Credinta este cea mai importantã, asa m-au învãtat pãrintii si bunicii,” mãrturiseste doamna Mãndita, care de micã a fost dusã de mânã la bisericã în fiecare duminicã. De altfel, valorile crestine i-au ghidat fiecare pas, si-a întemeiat existenta pe muncã cinstitã, pe ajutorarea semenilor si pe iubire de aproape. Spune cu modestie cã nu crede sã fi nedreptãtit pe nimeni vreodatã cu bunã stiintã, iar dacã i-a stat în putintã, a sãrit oricând în ajutorul celor aflati în nevoie. A ajutat si pe cei vii, si pe cei morti, la propriu. Îsi aminteste cum preotul satului venea la ea atunci când murea câte un om amãrât, fãrã rude: „Tanti, a murit cineva la Gura Albesti si nu are cine sã-l îngroape.” Fãrã ezitare, Mãndita cocea colaci si prescuri din fãina ei, pregãtea sticle cu vin din propria recoltã si le dãdea bisericii ca sã fie trimise la groapã pentru sufletul rãposatului. A fãcut aceste gesturi de nenumãrate ori, fãrã sã astepte vreo rãsplatã, însã acum, la ceas aniversar, spune cu credintã cã tocmai astfel de fapte bune au tinut-o în viatã: „cred cã de asta nu am murit pânã acum,” mãrturiseste ea, multumind lui Dumnezeu pentru fiecare zi. Ce o întristeazã este cã lumea de azi s-a schimbat: „Oamenii se ajutã mai putin, fiindcã oamenii nu au credintã, iar asta conteazã”, oftã dânsa, amintindu-si cum pe vremuri sãtenii îsi împãrteau unii altora si pâinea, si cãmasa de pe ei la nevoie. În viziunea Mãnditei, credinta si omenia merg mânã în mânã, iar ea a rãmas pânã astãzi un model al acestor virtuti.
Bãtrânii pãstreazã ceva pierdut de generatiile tinere
INVÃTÃTURI…Reflectând la tot ce a trãit, doamna Mãndita Ichim spune cã secretul longevitãtii si al unei vieti împlinite stã, de fapt, în lucruri simple. Munca si meseria, „brãtarã de aur” cum le numeste, au tinut-o mereu activã si i-au dat un rost, asa cum îi sfãtuieste si pe tinerii de astãzi: sã învete o meserie ca la carte, pentru cã doar asa vor avea un sprijin sigur în viatã. Credinta i-a fost alinare si putere în clipele grele, „dacã nu aveam credintã, nu as fi trãit asa mult”, spune cu convingere centenara. Iar mai presus de toate, bunãtatea si generozitatea fatã de ceilalti i-au luminat calea. Lectia pe care o transmite generatiilor mai tinere este sã trãiascã frumos, cu respect si grijã unii fatã de altii, sã nu poarte urã si sã fie mereu gata sã dea o mânã de ajutor. Viata, crede doamna Mãndita, îti întoarce ceea ce tu dãruiesti, propria ei existentã, ajunsã la un veac, stã mãrturie cã bunãtatea, credinta si hãrnicia pot dãinui peste timp. Într-o lume grãbitã, povestea ei ne reaminteste de valorile care nu se demodeazã niciodatã. Comunitatea din Albesti a învãtat astãzi, încã o datã, cã în spatele fiecãrui bãtrân venerabil se aflã o istorie bogatã si pretioasã. La multi ani, doamna Mãndita, si vã multumim pentru exemplul pe care ni-l oferiti!
