Vasluianul care l-a readus pe regele Carol al II-lea pe tron. Povestea uluitoare a politicianului Gheorghe Mironescu

PERSONALITĂȚI VASLUIENE UITATE… Gheorghe Mironescu (n. 28 ianuarie 1874, Vaslui – d. 9 octombrie 1949, București) a fost un jurist și om politic român marcant al perioadei interbelice, de două ori prim-ministru al României și membru de frunte al Partidului Național Țărănesc. Povestea vieții sale este extraordinară, un vasluian cu origini aparent modeste reușește să ocupe cele mai importante funcții în stat într-o epocă agitată din istoria României. Datorită complexității personalității de față și a parcursului politic presărat cu multe controverse, schimbări, jocuri politice, stări de conflict, am ales împărțirea articolului în două episoade. Cine a fost politicianul Gheorghe Mironescu din Vaslui, ce rol a jucat în Guvern și pe scena internă și externă, ce relații a avut cu personalitățile vremii, de la regele Carol al II-lea și Iuliu Maniu, până la Nicolae Lupu din Arsura? Destinul lui Mironescu a fost strâns legat de contextul zbuciumat al României interbelice și al jocurilor politice de la acea vreme. Mironescu a fost un personaj complex, un vasluian ajuns la vârful politicii naționale care și-a lăsat amprenta asupra istoriei prin deciziile sale și care rămâne o figură emblematică, deopotrivă controversată și admirată, a acelei perioade. Din păcate, în județ, acest mare politician nu are nici măcar o stradă care să-i poarte numele.

ORIGINEA… La sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o familie din târgul Vasluiului, se năștea Gheorghe Gh. Mironescu, cel care avea să devină mai târziu unul dintre liderii politici importanți ai țării. Vasluiul, oraș provincial cu rezonanțe istorice, și-a pus amprenta asupra identității lui Mironescu. A crescut într-un mediu unde tradițiile rurale ale județului se împleteau cu aspirațiile către educație și progres ale micii intelectualități locale. Familia sa, deși nu foarte cunoscută, i-a oferit sprijinul necesar pentru a urma școli bune și a-și deschide orizonturile dincolo de limitele micului oraș de provincie. Se spune că tânărul Gheorghe a fost un elev silitor și dornic de cunoaștere. Legătura afectivă cu locurile natale l-a însoțit toată viața, chiar dacă traseul său l-a purtat ulterior prin marile capitale ale lumii (București, Paris) și în sferele înalte ale politicii, el a rămas mereu „vasluianul” Gheorghe Mironescu în ochii contemporanilor săi. Aici a urmat Mironescu primele studii, absolvind gimnaziul și continuându-și pregătirea la „Liceul Național” din Iași, instituție cu tradiție. Faptul că a provenit din județul Vaslui l-a individualizat într-o oarecare măsură pe scena politică, într-o lume dominată de figuri din vechi familii boierești sau din marile orașe, Mironescu era privit ca un moldovean de la Vaslui. Mai târziu, la București, colegii săi aveau să remarce accentul moldovenesc și anecdotele despre copilăria petrecută „la țară”. Legătura sa cu județul natal nu s-a stins nici după ce a ajuns în funcții înalte. Deși nu mai trăia la Vaslui, Mironescu menținea contacte cu oameni din zona sa și urmărea interesele regiunii. Există relatări potrivit cărora el a sprijinit tineri din Vaslui să obțină burse sau slujbe în administrație, arătând astfel o formă de mentorat pentru cei proveniți din același mediu ca el.

Cu doctorat luat la Paris, în Drept, tânărul Mironescu ajută statul român în câteva procese în care-i sunt apărate drepturile financiare

COPILĂRIA ȘI EDUCAȚIA… Copilăria lui Gheorghe Mironescu a fost marcată de tranziția dintre două lumi, lumea rurală tradițională a Vasluiului sfârșitului de secol XIX și lumea modernă spre care România se îndrepta rapid. În 1891, la doar 17 ani, Gheorghe Mironescu ajungea la București pentru a urma cursurile Universității din București. A fost admis concomitent la două facultăți, fapt remarcabil care atestă setea sa de cunoaștere și disciplina dobândită în anii de liceu. Mai întâi a studiat Litere și Filosofie, obținând diploma în 1895, iar în paralel a urmat și Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1894. După ce și-a încheiat studiile universitare în țară, tânărul Mironescu a aspirat la o specializare în străinătate, așa cum era moda elitelor la acea vreme. S-a îndreptat către Franța, centrul cultural și academic al Europei de atunci. La Paris, s-a înscris la celebra Faculté de Droit (Facultatea de Drept a Universității din Paris), unde și-a aprofundat cunoștințele juridice și a intrat în contact cu ideile moderne ale Occidentului. În 1898, Gheorghe Mironescu și-a susținut cu succes teza de doctorat în drept la Paris, obținând titlul de Doctor în Drept. Această realizare academică nu era deloc una comună, puțini români ajungând la acel nivel, și i-a conferit lui Mironescu un prestigiu considerabil odată reîntors în țară. După întoarcerea în România, Gheorghe Mironescu a ales inițial o carieră în magistratură și administrație, punând astfel în practică studiile sale juridice. În anul 1900, la numai 26 de ani, a fost numit procuror pe lângă Tribunalul Ilfov, funcție în care și-a început ucenicia în sistemul de justiție. În aceeași perioadă, a servit și ca avocat al statului (1900-1901), reprezentând interesele financiare ale statului în diverse procese. Acești primi ani de carieră profesională i-au oferit ocazia să cunoască îndeaproape mecanismele administrației și ale justiției românești, dar și problemele societății de la începutul secolului al XX-lea. Chemarea către viața academică nu a întârziat nici ea să apară. Simțind poate că menirea sa este să formeze noi generații de juriști, Mironescu s-a dedicat carierei didactice. Începând din 1903, el a devenit profesor la Facultatea de Drept din București, catedră pe care avea să o ocupe până în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939. 

Mironescu a fost luat sub aripa marelui Take Ionescu 

ÎNCEPUTURILE POLITICE… Drumul lui Gheorghe Mironescu în politică a început discret și treptat, pe măsură ce tânărul jurist, deja cunoscut în mediile universitare și administrative, a simțit chemarea de a influența în mod direct viața publică. În primele decenii ale secolului al XX-lea, politica românească era dominată de marile partide tradiționale, Partidul Conservator și Partidul Național Liberal, iar Mironescu și-a găsit inițial locul în această ordine veche. Încă din tinerețe a fost atras de ideile conservatoare, care puneau accent pe continuitate instituțională și pe un anumit elitism luminat. Astfel, la începutul carierei politice, Mironescu a fost membru al Partidului Conservator, formațiunea marilor boieri și latifundiari, aflată atunci sub conducerea lui Petre P. Carp și a lui Titu Maiorescu. Aici a făcut primii pași, învățînd arta negocierii politice și construindu-și o rețea de contacte influente. În anii de dinaintea Primului Război Mondial, scena politică s-a diversificat, apărând și facțiuni mai dinamice în interiorul taberei conservatoare. Una dintre aceste grupări a fost cea condusă de Take Ionescu, un orator strălucit care s-a desprins de conservatori și a fondat în 1908 Partidul Conservator-Democrat, o formațiune de centru-dreapta, cu vederi mai moderate și mai deschise către modernizare. Gheorghe Mironescu a rezonat cu viziunea lui Take Ionescu și, în 1908, s-a alăturat Partidului Conservator-Democrat, părăsind vechiul Partid Conservator. Această mișcare a marcat pentru el o desprindere de politica tradiționalistă rigidă și alinierea cu un curent reformator, care promitea o guvernare mai pragmatică și mai apropiată de nevoile clasei de mijloc. Sub aripa lui Take Ionescu, Mironescu a învățat tehnici politice avansate și a dobândit vizibilitate națională.

Mironescu a fost susținătorul intrării în război alături de Antanta

Anii Primului Război Mondial (1914-1918) au fost o cumpănă importantă pentru Mironescu, punându-i la încercare convingerile și patriotismul. România era împărțită între tabăra pro-Antanta (Franța, Marea Britanie și Rusia) și tabăra pro-Puteri Centrale (Germania, Austro-Ungaria), iar dezbaterea cu privire la intrarea în război era acerbă. Gheorghe Mironescu s-a numărat printre susținătorii fermi ai intrării României în război de partea Antantei, considerând că doar astfel se putea realiza unirea tuturor teritoriilor locuite de români într-un singur stat. Era, așadar, un adept al curentului care visa la Marea Unire. În perioada neutralității României (1914-1916), Mironescu s-a implicat în propagandă pro-Antanta și a participat la cercurile de discuții ale intelectualilor care pledau pentru alianța cu Franța și Marea Britanie. În noiembrie 1922, el s-a înscris în Partidul Național Român (PNR), condus de Iuliu Maniu. PNR era principalul partid al românilor din Transilvania înainte de Unire și milita pentru reforme democratice, pentru descentralizare și pentru drepturile țăranilor, având o doctrină mult mai progresistă decât vechile partide din Vechiul Regat. Pentru Mironescu, aderarea la PNR a însemnat alinierea cu forțele tinere și reformatoare din politica românească. 

Ascensiunea lui Mironescu în cadrul PNȚ

Ulterior, în 1926, Partidul Național Român al lui Maniu a fuzionat cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache (principala formațiune a țăranilor din Vechiul Regat), formând împreună Partidul Național-Țărănesc (PNȚ). Gheorghe Mironescu s-a numărat printre membrii marcanți ai noului partid, fiind de la bun început inclus în conducerea PNȚ alături de Maniu, Mihalache și alți lideri. De altfel, Mironescu avea deja experiența demnitarului parlamentar, încă din 1911 fusese ales deputat în Adunarea Deputaților a României, iar din 1914 devenise senator, așadar cunoștea bine forul legislativ. În anii de după Unire, Mironescu a continuat să fie prezent în Parlament, fie ca deputat, fie ca senator, fiind respectat pentru pregătirea sa juridică și pentru modul echilibrat în care își susținea punctele de vedere. În interiorul Partidului Național-Țărănesc, Gheorghe Mironescu s-a afirmat ca o voce influentă și ca lider al unei facțiuni mai conservatoare. Deși PNȚ promova în ansamblu reforme democratice (precum votul universal, împroprietărirea țăranilor, autonomia locală), în sânul partidului existau mai multe curente. Unul dintre acestea era curentul autoritarist sau conservator al cărui reprezentant de frunte a devenit Mironescu, grupare care era adepta ordinii, a colaborării strânse cu Casa Regală și a unei atitudini mai ferme împotriva mișcărilor de stânga. De cealaltă parte, exista un curent de stânga în PNȚ, reprezentat de oameni precum dr. Nicolae Lupu ( originar din Arsura), Petre Andrei, Mihai Ralea (originar din Huși), care susțineau politici mai sociale și o deschidere către masele țărănești și chiar către stânga moderată. Între Mironescu și acești lideri de stânga au apărut divergențe serioase. Practic, Mironescu considera că autoritatea statului trebuia întărită pentru a asigura stabilitatea (mai ales în fața pericolelor extremiste), în timp ce Lupu și ceilalți erau mai sensibili la doleanțele sociale ale țărănimii și la ideile de reformă socială.

Conflict major în interiorul partidului, între conjudețenii noștri Gheorghe Mironescu și Nicolae Lupu

Aceste tensiuni interne aveau să devină publice în 1927, la scurt timp după crearea PNȚ. Nicolae Lupu, colegul său vasluian (din Arsura), nemulțumit de faptul că în noul partid vechii membri ai Partidului Țărănesc (din Vechiul Regat) primiseră, în opinia sa, prea puține poziții de conducere, a provocat o ruptură. Lupu credea că problema țăranilor nu va fi pe deplin reprezentată în conducerea dominată de ardeleni (PNR) și a acuzat o nedreptate în repartizarea funcțiilor. Prin urmare, în 1927 dr. Nicolae Lupu s-a separat de PNȚ, formând o facțiune dizidentă care a preluat chiar numele de „Partidul Țărănesc”, ca o continuitate a vechii organizații pe care o condusese Ion Mihalache. Mironescu, loial lui Iuliu Maniu și liniei majoritare, s-a poziționat împotriva acestei scindări și a criticat inițiativa lui Lupu. Conflictul a fost intens, Lupu îi acuza pe liderii PNȚ (inclusiv pe Mironescu) că s-au îndepărtat de idealurile țăranilor, în timp ce Mironescu considera că unitatea partidului este esențială pentru stabilitatea țării și că disputele interne nu fac decât să slăbească tabăra democratică în ansamblu. Această despărțire nu a durat însă foarte mult, dat fiind că principiile generale ale facțiunii Lupu nu erau diferite fundamental de ale PNȚ, iar între timp contextul politic s-a schimbat, Nicolae Lupu a revenit în PNȚîn 1934. Revenirea sa a fost văzută ca un gest de împăcare, deși tensiuni au mai existat. În concluzie, începuturile politice ale lui Gheorghe Mironescu au fost caracterizate de adaptabilitate și evoluție ideologică. De la conservatorismul moștenit al epocii junimiste, a trecut prin reformismul lui Take Ionescu, apoi la național-democrația lui Iuliu Maniu. A fost mereu aproape de centrul deciziei, însă nu a ezitat să își exprime punctul de vedere atunci când a simțit că direcția partidului devia. Aceste experiențe l-au pregătit pentru misiunile guvernamentale pe care avea să le aibă în anii următori, punându-și amprenta asupra destinului politic al României interbelice.

Activitatea în guvernele României și funcția de prim-ministru

ASCENSIUNE… După Marea Unire, pe fondul afirmării Partidului Național-Țărănesc ca forță politică majoră, Gheorghe Mironescu a intrat în perioada sa de maximă ascensiune în structurile puterii. Prima sa experiență de membru al guvernului a venit relativ devreme, în decembrie 1921 – ianuarie 1922, în timpul scurtei guvernări conduse de Take Ionescu, Mironescu a fost numit ministru al Instrucțiunii Publice (Educației). Deși mandatul a fost foarte scurt (guvernul Take Ionescu a durat doar o lună), acesta a reprezentat debutul său ca ministru și i-a oferit șansa de a se familiariza cu actul guvernării. Pentru un profesor universitar ca el, portofoliul Instrucțiunii Publice era potrivit, Mironescu cunoștea îndeaproape problemele sistemului educațional și a încercat, chiar și în acel scurt interval, să promoveze câteva măsuri de îmbunătățire a administrației școlare. După această scurtă incursiune, Mironescu a mai așteptat cîțiva ani până la următoarea sa funcție ministerială, timp în care PNȚ se afla în opoziție. Contextul s-a schimbat radical după alegerile din 1928, când Partidul Național-Țărănesc, condus de Iuliu Maniu, a obținut o victorie electorală covârșitoare împotriva Partidului Național Liberal. Astfel, a început prima guvernare național-țărănistă (1928-1931), în care Mironescu a jucat un rol-cheie. În guvernul format în noiembrie 1928 de Maniu, Gheorghe Mironescu a preluat portofoliul de Ministru al Afacerilor Străine. Alegerea sa la Externe nu a fost întâmplătoare, poliglot și cultivat, cu experiența anilor petrecuți la Paris și a contactelor internaționale deja stabilite, Mironescu era potrivit pentru diplomație.

Mironescu, ministru la Externe

NUMIRE… Ca ministru de Externe, Mironescu a avut de gestionat relațiile României cu vecinii săi. Un dosar dificil era cel al relațiilor cu Ungaria, dată fiind problema asupra Transilvaniei. Mironescu a urmat linia guvernului Maniu de menținere a alianțelor cu Franța și Marea Britanie și de participare în cadrul Micii Înțelegeri (alianța României cu Cehoslovacia și Iugoslavia) pentru a contrabalansa eventualele pretenții revizioniste ale Ungariei. În plan regional, s-a implicat și în Inițiativa Conferinței Balcanice, o serie de întâlniri diplomatice care vizau cooperarea statelor din Balcani. Apoi a venit anul 1930, unul plin de evenimente dramatice pentru politica românească, iar Mironescu s-a aflat direct în mijlocul lor. În vara acelui an, fostul principe moștenitor Carol, aflat în exil voluntar, s-a întors pe neașteptate în țară, dorind să-și recapete tronul abandonat în 1925. Situația a generat o criză de proporții, regența care conducea țara în numele micului rege Mihai se vedea pusă sub presiune, iar Iuliu Maniu, prim-ministru la acea vreme, a fost prins într-un joc politic dificil. Maniu a negociat cu Carol și, neobținând de la acesta garanțiile morale dorite (reconcilierea cu soția sa Elena, renunțarea la relația cu Elena Lupescu etc.), a refuzat să-l aducă personal la putere. Drept urmare, la 7 iunie 1930, Maniu și-a prezentat demisia din funcția de prim-ministru, lăsând terenul liber pentru o soluție de compromis.

Prima descălecare ca premier al României 

LA CONDUCEREA GUVERNULUI… Soluția a venit sub forma lui Gheorghe Mironescu, care în acel moment era perceput ca un om de încredere atât de către PNȚ, cât și de către Carol. În seara de 7 iunie 1930, Gheorghe Mironescu a fost desemnat prim-ministru al unui guvern național-țărănesc restructurat. Misiunea sa principală, de fapt, era una istorică, organizarea preluării tronului de către Carol al II-lea. Mironescu a acceptat provocarea și, deși a fost un prim-ministru de tranziție, rolul său s-a dovedit crucial. Pe 8 iunie 1930, sub coordonarea directă a lui Mironescu, Parlamentul a fost convocat în sesiune extraordinară și a votat anularea actului de renunțare la tron semnat de Carol în 1926. Practic, cu sprijinul legislativ, Carol a fost proclamat Regele Carol al II-lea al României, iar fiul său minor Mihai a fost retrogradat la titlul onorific de „Mare Voievod de Alba Iulia”. Ceremonia de înscăunare a avut loc în aceeași zi, 8 iunie 1930, și a fost organizată în detaliu de cabinetul Mironescu. Regele Carol al II-lea a depus jurământul în fața Națiunii, readucând astfel pe tronul României dinastia Hohenzollern de pe linia principală. Interesant este că Mironescu a acceptat să-și „murdărească”, cum s-a spus, mâinile cu această acțiune, întrucât Iuliu Maniu refuzase să fie el artizanul aducerii lui Carol. Maniu, moralist și principial, nu a vrut să-și lege numele de reabilitarea unui prinț pe care îl considera imoral; Mironescu, mai pragmatic, a considerat probabil că întoarcerea lui Carol era inevitabilă și că era mai bine ca PNț să gestioneze acest proces pentru a păstra influența politică. Unii istorici aveau să noteze mai târziu că Mironescu „i-a netezit calea lui Carol spre tron”, asumându-și riscurile de imagine ce decurgeau de aici.

Mironescu, prim-ministru doar o săptămână, cât i-a predat coroana regală lui Carol al II-lea

COMPROMIS… Guvernul Mironescu I a fost însă unul de foarte scurtă durată, practic a rezistat doar până pe 13 iunie 1930, deci circa o săptămână. Carol al II-lea, instalat ca rege, l-a rechemat imediat pe Iuliu Maniu la conducerea executivului, probabil pentru a reinstaura rapid normalitatea și a calma spiritele în PNȚ (Maniu fiind liderul partidului majoritar). Mironescu a demisionat așadar după ce și-a îndeplinit misiunea de a-i preda coroana lui Carol. În această scurtă perioadă, Mironescu a rămas totuși și ministru de Externe, practic și-a păstrat portofoliul în propriul cabinet, asigurând continuitatea politicii externe a României și semnalând că schimbarea de domnie nu va altera cursul pro-occidental al țării. După revenirea lui Maniu ca prim-ministru (13 iunie – 8 octombrie 1930), a urmat un nou moment de cotitură. În toamna aceluiași an, relațiile dintre Carol al II-lea și Iuliu Maniu s-au deteriorat serios, în principal din cauza prezenței în țară a amantei regelui, Elena Lupescu, aspect pe care Maniu nu îl tolera și care devenise un subiect de scandal public. Epuizat și deziluzionat, Maniu a demisionat din nou la 8 octombrie 1930, invocând oficial motive de sănătate. Regele Carol, având nevoie iarăși de un om de încredere care să preia frâiele guvernului, a apelat din nou la Gheorghe Mironescu. Astfel, pentru a doua oară, Mironescu a fost numit prim-ministru al României, formându-și cabinetul la 10 octombrie 1930. VA URMA…