În timpul domniei lui Deciu, era în Antiohia o fecioarã cu numele de Iustina, care s-a nãscut din pãrinti pagâni. Tatãl ei se numea Edesie si era slujitor idolesc, iar maicã sã se numea Cleodonia. Fecioara Iustina când a ajuns la vârsta desãvârsitã, sezând în casa sa la fereastrã, a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie si care grãia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „cã S-a nãscut din curata Fecioarã Maria si, multe minuni fãcând, a voit a pãtimi pentru mântuirea noastrã si a înviat din morti si S-a înãltat la ceruri si a stat de-a dreapta Tatãlui si împãrãteste în veci”.
Aceastã propovãduire a diaconului a cãzut pe pãmânt bun în inima Iustinei, cãci degrabã a început a aduce rod si a dezrãdãcina din ea toti spinii necredintei. Iustina voia ca mai mult si mai desãvârsit sã învete de la acel diacon, însã nu îndrãznea sã-l caute pe el, împiedicând-o feciorelnica rusine. Însã mergea adeseori, în tainã, la biserica lui Hristos, ascultând cuvintele lui Dumnezeu; si lucrând în inima ei Duhul Sfânt, a crezut în Hristos. (…) Era atunci în Antiohia un tânãr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de pãrinti bogati si slãviti, vietuind cu desfãtare întru desertãciunea lumii acesteia. Si acesta, într-o vreme oarecare, a vãzut-o pe Iustina fecioara mergând la bisericã si s-a minunat de frumusetea ei. Iar diavolul a pus gând rãu în inima lui asupra ei si, aprinzându-se de dorul ei, Aglaid a început a se gândi în toate chipurile, cã întru cunostinta si dragostea ei sã vie si, înselând-o, sã aducã pe mieluseaua cea curatã a lui Hristos întru necurãtia cea gânditã de dânsul. Si pândea calea ei, ori unde avea sã meargã fecioarã si, întâmpinând-o, o amãgea cu cuvinte desfrânate, lãudându-i frumusetea. (…)Nestiind ce sã mai facã, înmultindu-se în el rãutatea patimii, s-a ispitit cu încã un lucru rãu: a mers la marele vrãjitor si fermecãtor, Ciprian, jertfitorul idolesc si acestuia, spunându-i necazul sãu, i-a cerut ajutor, fãgãduind sã-i dea mult aur si argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dânsul, îl mângâia fãgãduindu-i cã toatã dorinta lui i-o va îndeplini. (…) Luând Ciprian cãrtile sale de învãtãturã a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl stia cã degrabã poate sã aprindã cu necuratã dorire inima Iustinei spre tânãrul acela. Iar diavolul i-a fãgãduit cu sârguintã sã-i îndeplineascã dorinta. (…) Ciprian, chemându-l pe Aglaid, l-a trimis pe el sã stropeascã în tainã casa Iustinei cu licoarea din vasul diavolesc. Si fãcându-se aceasta, a intrat diavolul desfrânãrii cu sãgetile cele aprinse ale poftei trupesti, ca sã rãneascã prin desfrânare inimã cea fecioreascã si trupul ei si cu pofta cea necuratã sã-l aprindã. Avea obiceiul fecioara aceea cã în toate noptile sã-si facã rugãciunile sale cãtre Domnul. Si a fost dupã obicei, când în ceasul al treilea din noapte, sculându-se se ruga lui Dumnezeu, a simtit ca de nãprasnã o tulburare în trupul ei si furtunã rea de pofta cea trupeascã si aprinderea focului gheenei. Si a fost acea supãrare si în acel vifor dinãuntru multã vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, cãci se ridicase în ea gândurile cele rele. Se mira fecioarã si singurã de sine se rusina, simtindu-si sângele fierbând ca într-o cãldare si se gândea la lucruri de care întotdeauna, ca de niste necurãtenii, se scârbea. Si cu bunã cunostintã fiind Iustina, a înteles cã de la diavol i s-a tras acest rãzboi întru dânsa si îndatã, înarmându-se cu arma semnului crucii, a alergat cãtre Dumnezeu cu fierbinte rugãciune (…)Astfel, sfânta fecioarã, stãruind mult în rugãciune, a rusinat pe vrãjmasul care, fiind biruit de rugãciunea ei, a fugit de la dânsa cu rusine; si s-a întors odihna în trupul si în inima Iustinei si s-a stins vãpaia poftei, iar rãzboiul a încetat si fierberea sângelui s-a potolit si Iustina a dat slavã lui Dumnezeu, cântând cântare de biruintã. Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, cã nu a reusit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricinã nu a putut s-o supunã pe acea fecioarã. Iar el, cu toate cã nu voia, i-a spus adevãrul, zicând: „Pentru aceasta nu am reusit, pentru cã am vãzut pe ea un semn de care m-am înfricosat, si din aceastã cauzã nu am putut ca sã o biruiesc”. Ciprian a chemat un diavol mai cumplit si l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Si mergând acesta, a fãcut mai multe decât cel dintâi, cãci cu mare putere a nãvãlit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugãciune s-a înarmat si mai mare nevointã a arãtat, pentru cã s-a îmbrãcat în hainã de pãr si îsi chinuia trupul sãu cu înfrânarea si cu postul, numai pâine si apã mâncând. Si asa, îmblânzindu-si patimile trupului, a biruit pe diavol si l-a gonit cu rusine, iar el, la fel ca si cel dintâi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre cãpeteniile diavolesti si i-a spus despre slãbiciunea celorlalti doi diavoli trimisi care nu au putut sã covârseascã o fecioarã si a cerut de la dânsul ajutor. (…) Ducându-se de la Ciprian, s-a prefãcut pe sine în chip de femeie si asa a intrat la Iustina; si, sezând, a început a grãi cu dânsa cuvintele cele dumnezeiesti, ca si cum ar fi vrut sã urmeze vietii si curãtiei ei; o întreba ce fel de platã o sã aibã pentru aceastã viatã sfântã si pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: „Mare si negrãitã este platã pentru cei ce vietuiesc în curãtie, si mâhnire mare au oamenii care nu bagã de seamã o visterie mare ca aceasta a curãtiei îngeresti”. Iar diavolul, descoperindu-si nerusinarea, cu mestesug a început a o amãgi, zicându-i: „Apoi în ce chip ar putea sã fie lumea si cum s-ar naste oamenii? De ar fi pãzit Eva curãtia, apoi de unde s-ar fi înmultit neamul omenesc? Cu adevãrat, bunã este însotirea, pe care singur Dumnezeu a rânduit-o, si Sfânta Scripturã o laudã, zicând: „Cinstitã este nunta întru toate si patul nespurcat. Multi sfinti ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însotirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mângâierea omului, ca spre copiii sãi cãutând sã se înveseleascã si sã laude pe Dumnezeu?” Niste cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amãgitor si mai bine decât Eva l-a biruit pe el; pentru cã, neintrînd în mai multã vorbã cu dânsul, a alergat degrabã la limanul Crucii lui Hristos. Si a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei si inima si-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele sãu, si îndatã a pierit diavolul, cu mai mare rusine ca cei dintâi. Acel mare diavol a venit si la Ciprian, tulburat; si cunoscând Ciprian cã nici acela nu a reusit nimic, a zis cãtre diavol: „Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruiesti, fiind diavol puternic si iscusit mai mult ca altii în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi fecioresti? Deci, spuneti-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotriveste vouã si cum puterea voastrã cea tare neputincioasã o face?” (…) Dupã aceasta, a început Ciprian a face izbândire rusinii sale, si a adus cu ajutorul vrãjilor sale ispite asupra casei Iustinei si asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor si ale cunoscutilor ei, ca odinioarã diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea si cu rãni îi arunca pe dânsii în necaz nemãsurat. Apoi a lovit-o si pe Iustina cu o boalã, încât zãcea la pat si plângea maicã sã pentru dânsa. Iar ea o mângâia pe maicã sã, precum David, zicând: „Nu voi muri, ci vie voi fi, si voi povesti lucrurile Domnului”. Însã nu numai asupra ei si asupra rudeniilor ei, ci si asupra cetãtii (Dumnezeu asa a voit), a adus Ciprian vãtãmare, din cauza mâniei sale celei neîmblânzite si din pricina rusinii celei mari. Adunându-se nu putini dintre cinstitii cetãteni, au mers la Iustina si cu mânie au sfãtuit-o pe dânsa ca sã nu-l mai mâhneascã pe Ciprian si sã se mãrite cu Aglaid, ca sã nu pãtimeascã toti mai multã supãrare pentru dânsa. Iar ea pe toti îi mângâia, încredintîndu-i cã degrabã toate vãtãmãturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a si întâmplat. Pentru cã dupã ce Sfânta Iustina s-a rugat cu tãrie lui Dumnezeu, îndatã toatã puterea diavoleascã a pierit si toti s-au tãmãduit de boli si s-au vindecat de rãni. Schimbându-se lucrurile, popoarele Îl preamãreau pe Hristos, iar de Ciprian si de mestesugul lui cel vrãjitoresc îsi bãteau joc, încât acum Ciprian nici între oameni nu se mai arãta de rusinea cea mare si chiar si de cei cunoscuti se rusina. Apoi, înstiintîndu-se bine cã semnul crucii si numele lui Hristos nimic nu poate sã le biruiascã, si-a venit în fire si a zis cãtre diavol: „Pierzãtorule si al tuturor înselãtorule, vistierule a toatã necurãtia si înselãciunea, acum ti-am cunoscut neputinta, cã dacã de umbra crucii te temi si de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face când singur Hristos va veni asupra ta? Dacã pe cei ce se însemneazã cu crucea nu-i poti birui, apoi pe cine vei scoate din mâinile lui Hristos? Acum am cunoscut cã nu esti nimic si nu poti nimic si nu ai putere de izbândire. M-am înselat eu, ticãlosul, ascultându-te pe tine si crezând în înselãciunea ta; deci, depãrteazã-te de la mine, blestematule, depãrteazã-te, cã de acum mi se cade mie sã rog pe crestini cã sã mã miluiascã. Mi se cade mie sã alerg la cei dreptcredinciosi ca sã mã izbãveascã si sã se îngrijeascã pentru mântuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrãjmas al adevãrului si potrivnic si urîtor a toatã lumea!” Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca sã-l ucidã si, nãpãdind asupra lui, a început a-l sugruma, bãtându-l. Si nu avea Ciprian ajutor de la nimeni si nu stia cum sã-si ajute lui si sã se izbãveascã din cumplitele mâini diavolesti si, încã fiind viu, si-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toatã puterea diavoleascã si a zis: „Dumnezeul Iustinei, ajutã-mi si mie!” Apoi, ridicându-si mâna, si-a fãcut semnul crucii si îndatã diavolul ca o sãgeatã întinsã a pierit de la dânsul. (…) Ciprian, luând toate cãrtile vrãjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul crestin, si, cãzând la picioarele lui, se ruga sã-l miluiascã pe el si sã-i dea lui Sfântul Botez. Iar episcopul, stiindu-l pe el mare vrãjitor si tuturor înfricosat, socotea cã a venit la dânsul cu înselãciune si îl îndepãrta. Iar Ciprian, plângând, i-a povestit episcopului toate rãutãtile sale si cãrtile sale i le-a dat ca sã le ardã. Vãzând episcopul smerenia lui, i-a arãtat si l-a învãtat pe el sfânta credintã si i-a poruncit lui ca sã se pregãteascã sã primeascã Sfântul Botez. Iar cãrtile lui le-a ars înaintea tuturor crestinilor cetãtii.(…) Pe Ciprian, episcopul l-a fãcut citet în a opta zi, în a douãzecea zi l-a fãcut ipodiacon si în a treizecea zi l-a fãcut diacon, iar dupã un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbându-si obiceiul, din zi în zi mai strâmtã îsi fãcea calea vietii, totdeauna plângând pentru faptele sale cele rele de mai înainte si a mers din putere în putere si din bunãtate în bunãtate. Apoi, curînd a fost numit episcop si în acea dregãtorie a arãtat o viatã asemãnãtoare cu cea a multor sfinti mari si bine a pãstorit turma lui Hristos. Iar pe sfânta Iustina fecioarã a fãcut-o diaconitã si i-a încredintat ei o mãnãstire de fecioare, fãcând-o pe ea staretã asupra acelor fecioare crestine. Vãzând diavolul o viatã ca aceasta a lui Ciprian si sârguintã sã pentru credinta lui Hristos si pentru mântuirea sufletelor omenesti, scrîsnea din dinti împotriva lui. Si a îndemnat pe pagâni sã-l cleveteascã pe Ciprian înaintea stãpânitorilor pãrtilor din rãsãrit, cã pe idolii lor i-a defãimat si mult norod dintre acestia a întors la adevãrata credintã, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slãveste. Adunându-se necredinciosii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stãpânea atunci în pãrtile acelea si au clevetit pe Ciprian, împreunã cu Iustina, aducând asupra lor multe pricini. Si pe stãpânitor l-a rugat ca amândoi, Ciprian si Iustina, cu moarte sã fie pedepsiti. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca sã fie prinsi si Ciprian si Iustina si în temnitã sã-i arunce. Si mergând în Damasc, i-a luat pe amândoi ca sã-i judece. (…) Judecãtorul i-a trimis la împãratul Claudiu care se afla în Nicomidia. Iar împãratul i-a judecat si i-a osândit la moarte prin tãiere cu sabie. (…)Trupurile lor au zãcut sase zile neîngropate si fiind acolo niste strãini le-au luat în tainã si le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfintilor lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina si Teoctist. La mormântul lor au început sã se facã multe tãmãduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugãciuni sã tãmãduiascã Domnul si bolile noastre cele trupesti si sufletesti, Amin. (sursa: doxologia.ro, portalul ortodox al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei)
