• zilele trecute am avut ocazia de a sta de vorbă cu pescarii ce-si făceau veacul pe gheata lacului de la Bicaz si am avut ce afla despre ce si cum la copcă, despre preparate din peste ce ne-au lăsat gura apă si povesti pescăresti • „De pescuit, pescuiesc de cînd m-o făcut mama, daă’ pe lac o fac de vreo opt ani, de cînd m-o scos ăstia la pensie. Că amuă’ am timp destul“, ne-a spus Petru Tifui • „Să-i asculti pe pescarii adevărati este o mare bucurie. Sună pe alocuri a o îmbinare între Hanu Ancutei si Împărătia Apelor, adică a lume sadoveaniană“, a afirmat profesorul Vasile Găină •
Pescuitul constituie încă de la „veacul dintîi“ al lumii frătia omului cu natura. Iar dacă, din cînd în cînd, marea sa dragoste a mai pus pe masă si un peste ceva mai acătării, pentru îndulcirea prînzului, se cheamă că zăbava prin „împărătia apelor“ n-a fost în zadar. Si cum am gîndi altfel, cînd meteahna omului a dăinuit prin vreme, de-a fost ploaie, vînt, caniculă ori ger năpraznic, făcînd ca si-n prezent el, pescarul, să insiste cu perseverentă în a se lua la „trîntă“ cu prada, visînd că în sfîrsit va da ochii o dată si-o dată cu pestisorul de aur. Că lucrurile n-au stat si nu stau deloc altfel nici pe Valea Muntelui, aveam s-o descoperim întîmplător, zilele trecute, cînd aflîndu-ne cu unele treburi prin Hangu, privirea ne-a fost atrasă de momîile împietrite, ce pătau întinsul ghetii lacului. Asta pentru că gheata este încă stăpînă pe luciul apei de la frigurile crunte de prin februarie. Privind mai atent, aveam să deslegăm si misterul. Momîile ce păreau statuile Galapagosului în miniatură nu erau altceva decît pescari. Curiozitatea gazetărească ne-a împins pe loc în a o lua grabnic într-acolo. Căci nu tie oricînd la îndemînă să faci cunostintă cu cei pescari aflati la copcă. Si nici putini la număr, ci vreo zece, scosi în calea noastră parcă dintr-o epocă eroică.
„Lucrez la patru copci, dar cel mai bine merge aici, unde vedeti că stau si salt mereu plutasul“
Pentru a ne apropia si a sta de vorbă, era musai să încercăm grosimea ghetii. Asa cum o făcuseră si pescarii mai de dimineată. Dar gheata, bat-o vina, prin viclenia ei dintotdeauna, ne făcea să ne vibreze picioarele a frică. După spusele pescarilor, de vreo 25 de centimetri grosime, numai bună pentru a ne asigura trecerea fără probleme. Dar poti avea oare încredere deplină în cele spuse de acestia, recunoscuti fiind ca mari mesteri în a hiperboliza realitatea? Si totusi… am îndrăznit. „Bună ziua! Merge treaba?“, întrebăm noi, asa ca să ne facem intrarea în vorbă. „Dacă tragi de ată cum trebuie, merge“, ne răspunde sugubăt unul dintre pescari, pe care, aveam să aflăm ceva mai încolo că-l cheamă Petru Tifui si este de loc din Farcasa. Poate din prea mare monotonie, imediat ce au aflat motivul descinderii noastre la buza copcii, au devenit mai spornici la vorbă. „Stăm aici de cîteva ore si pînă acum am prins vreo patru kile. Numai biban“, ne-a declarat omul fără a astepta întrebarea noastră. Că avea dreptate, ne-a certificat-o grămăjoara de bibani, parte dintre ei încă zburdînd pe gheată ceva mai încolo de una dintre copcile în care încerca pescarul întîlnirea cu pestisorul de aur. „Lucrez la patru copci, dar cel mai bine merge aici, unde vedeti că stau si salt mereu plutasul“, mai spune Petru Tifui, oprindu-l din vorbă un alt biban, care tocmai călcase strîmb.
„De pescuit, pescuiesc de cînd m-o făcut mama, daă’ pe lac o fac de vreo opt ani, de cînd m-o scos ăstia la pensie. Că amuă’ am timp destul“. Pe aceste vorbe pescarul îsi încărca cîrligul cu nimic altceva decît cu un ochi de biban, spre a-l oferi pradă vreunui alt peste mofluz dispus să-si ofere mult prea usor viata în schimbul interesului meschin, acela de a-si ostoi foamea. „Asta-i momeala pentru biban. Ochi de biban sau viermus. Eu dau cu primul fel de momeală si văd că merge, desi nu este una dintre cele mai bune zile“, mai adaugă omul, care nu slăbea din privire ochiul de apă al copcii si pluta ce sta linistită la suprafată.
„Performanta mea la lac fiind de două kile trei sute, la plătică si un kil jumate, la păstrăv“
Mai la vreo doi-trei metri distantă, un alt pescar, tînăr de astă-dată, si aceeasi privire fixă în gaura ce-i apartinea. „Pescuiesc alături de tata de la vreo sapte ani si nu stăpînesc toate tainele, pentru că există mereu cîte ceva nou de învătat. Problema este că, trage ori nu, eu nu mă plictisesc niciodată“, ne-a spus Marian Tupu, bucuros că l-am băgat si pe el în seamă. Mai spornic la vorbă însă s-a dovedit a fi nea Vasile Niculită, din Borca, pensionar la rîndu-i, pentru care timpul acordat pasiunii sale este berechet. „Bibanul se curătă cînd este proaspăt, deoarece cînd e uscat solzii se desprind mai greu. În rest, carnea este foarte dulce, mai ales acum iarna, cînd apa este foarte curată. Am pescuit si plătică si păstrăv, performanta mea la lac fiind de două kile trei sute, la plătică si un kil jumate, la păstrăv. În lac este si păstrăv curcubeu, dar se prinde foarte greu la undită. În tinerete am prins pe Bistrita un pui de lostrită. Frumos peste. N-am mai avut de-atunci norocul. Pescuitul pe Bistrită este mai usor decît în lac. Nada fiind în miscare, pestele se repede la ea, pe cînd în apă stătătoare pestele este mult mai viclean. Trebuie să-l ataci din aproape în aproape, cu finete, cum se spune. Mă refer la pestele răpitor, păstrăvul, cleanul, adică acel peste care se repede la nadă“, ne-a spus cu glas molcom Vasile Niculită, despre care aveam să aflăm că era fratele poetului nemtean Mihai Niculită.
www.monitorulneamt.ro
