VASLUIAN DE FRUNTE Putini dintre noi stiu cã vestitul dr.neurochirug, al cãrui nume îl poartã Spitalul de Neurochirurgie „Bagdasa-Arseni” din Bucuresti, este vasluian la origine fiind nãscut în comuna Rosiesti, a fãcut scoala generalã în comuna natalã, iar liceul la Colegiul National „Gheorghe Rosca Codreanu” în Bârlad. Povestea vietii uneia dintre personalitãtile marcante ale medicinei românesti se încadreazã perfect în ceea ce poate fi numit un model pentru tineri: doctorul Dumitru Bagdasar, cel care a pus bazele scolii românesti de neurochirurgie, s-a nãscut într-o familie cu origini rãzesesti, fiind cel mai mare dintre frati. A pornit-o de jos si a fãcut istorie în domeniul sãu.
În 1893 se nãstea, într-o familie modestã din comuna Rosiesti, actualul judet Vaslui, un copil care avea sã vãdeascã încã din scoala primarã o mare dorintã de învãtãturã. Dumitru Bagdasar a fãcut scoala primarã în localitatea Idricii de Sus, apoi a urmat cursurile Liceului „Gheorghe Rosca Codreanu” din Bârlad. Studiile de medicinã le-a început în anul 1913 la Facultatea de Medicinã din Bucuresti, iar la finalul anului III s-a angajat la Institutul Medico-Militar, fiindcã îi era greu cu partea financiarã. A fost nevoit sã întrerupã studiile si lucrul, fiind trimis ca medic de front în timpul Primului Rãzboi Mondial, însã dupã încheierea conflagratiei si-a reluat studiile, iar în anul 1922 si-a obtinut si doctoratul în medicinã cu teza „Contributiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic”. O altã mare personalitate a medicinei românesti avea sã-i orienteze drumul tânãrului doctor – Gheorghe Marinescu. La clinica acestuia s-a orientat doctorul Bagdasar spre neurologie si chirurgie generalã, iar între anii 1922 si 1926 a fost medic secundar la Spitalul Militar din Bucuresti, lucrând alãturi de doctorul Dimitrie Noica si doctorul Mihail Butoianu. În paralel frecventa laboratorul Catedrei de histologie si anatomie patologicã din Bucuresti. În anul 1927 s-a cãsãtorit cu doctorita Florica Ciumetti, cu care a plecat în Statele Unite, la Boston, si timp de doi ani doctorul Bagdasar s-a specializat în neurochirurgie la o renumitã clinicã – „Peter Bent Bringham”, unde activa o somitate a domeniului, doctorul Harvey Cushing (1869-1939). În colaborare cu medicul american Percival Bailey, doctorul Bagdasar a publicat douã lucrãri stiintifice: „Tratamentul gomelor cerebrale” si „Cordoblastoamele intracraniene”.
Recunoastere profesionalã
Dupã întoarcerea în tarã, doctorul Bagdasar a ajuns la Jimbolia, unde a si efectuat, în conditii modeste, interventii neurochirurgicale în spitalul din localitate, apoi a lucrat timp de doi ani, între 1931 si 1933, la Spitalul de Boli Nervoase din Cernãuti. Odatã întors la Bucuresti, în 1933, a lucrat la Spitalul de Urgentã si la alte spitale, operând chiar cu o trusã personalã de instrumente chirurgicale, iar sotia sa îi acorda asistentã în sãlile de operatii. În sfârsit, dupã ani de privatiuni, avea sã vinã si pentru doctorul Bagdasar începutul binemeritatei recunoasteri – în 1935 a obtinut înfiintarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu 10 paturi si o salã de operatii, la Spitalul Central de Boli Nervoase si Mintale din Bucuresti, precursoarea viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultãtii de Medicinã. si-a format si o echipã proprie, formatã din doctorii Constantin Arseni (cu numele cãruia va „împãrti”, peste ani, titulatura unui spital din Capitalã – Spitalul Bagdasar-Arseni), Ion Ionescu si Sofia Ogrezeanu-Ionescu – prima femeie neurochirurg din România. Faima doctorului a crescut continuu, clinica sa fiind cãutatã de bolnavi din Ungaria, Bulgaria si chiar din Palestina. În zece ani, între 1931 si 1941, doctorul Dumitru Bagdasar a fãcut circa 1.800 de operatii.
Datoritã originii sale modeste, doctorul Bagdasar a manifestat interes pentru problemele sociale, fiind un apropiat al doctrinei comuniste. Desigur, astãzi, când avem la dispozitie „tabloul” complet al lucrurilor, tindem sã decontextualizãm lucrurile din vremea aparitiei comunismului, sã judecãm cu mãsurile de astãzi lucrurile de atunci. Însã adevãrul este cã, în perioada în care comunismul s-a impus în România, o sumedenie de personalitãti, animate de cele mai nobile intentii, au aderat la doctrinã, vãzând o posibilitate pentru a mai micsora din imensele decalaje sociale. Era preocupat de starea de sãrãcie a tãranului moldovean, de subnutritie, de accesul greoi la scolarizare al celor din pãturile sãrace (ne amintim cât de greu i-a fost la începuturile sale sã lucreze pentru a se întretine în timpul studiilor), de analfabetismul încã masiv în perioada interbelicã. Iar doctorul Bagdasar a fost într-adevãr „omul care sfinteste locul”, fiindcã din pozitia de ministru al sãnãtãtii, primitã în anul 1945, în cadrul Guvernului Petru Groza, a fãcut o sumedenie de lucruri bune – a creat 60 de circumscriptii rurale noi, sanatorii, 100 de case de nasteri la sate, a condus campanii de eradicare a unor boli precum tifosul exantematic, febra tifoidã si febra recurentã.
