SENSIBILITATE “A venit toamna si la Husi/ Cu pasi mãrunti/ Ruginã si rãcoare/ Dacã iubesti/ Castanii poti privi/ Ca un buchet de crizanteme/ Rare…”! Aceste versuri minunate apartin unui poet husean în plinã ascensiune, Nicusor Darabanã, care ieri, la Biblioteca Municipalã “Mihai Ralea” si-a lansat un nou volum de versuri, numit sugestiv “Rãtãcit în luminã”.
Evenimentul a fost organizat de Casa de Culturã “Alexandru Giugaru”, în parteneriat cu Biblioteca “Mihai Ralea”, iar invitatii speciali ai acestei lansãri de carte au fost oameni de o incontestabilã valoare culturalã, prof. dr. Theodor Codreanu, conf. dr. Simona Mondreanu, redactor sef al Editurii “Junimea” Iasi si Ion Gh. Pricop, membru al Uniunii Scriitorilor. “Printre dealurile grele de poame ale Husiului s-a ivit si a prins contur de pârg o voce clarã si proaspãtã, cu iz de <<flori de zahãr si cais”/slobode prin paradis>>, în care freamãtã iubiri împlinite si morti vremelnice. Uneori sãgalnicã si naivã, cu accente populare, filtrate prin Alecsandri si Eminescu, alteori grav si sumbru, bacovianã, poezia lui Nicusor Darabanã încântã prin acele frãgezimi de debut autentic în care prozodia nu se supune întotdeauna regulilor clasice, dar <<vocalele sunt dulci, armonii – tigãnci dansând pe mesele boemiei>>, ce-ti lasã în suflet o urmã albã, semn cã pe acolo a trecut, usor, Duhul”, aprecia Simona Mondreanu talentul lui Nicusor Darabanã, în finalul primului volum de versuri, “Nechibzuitele iubiri”.
“Dacã am rãmâne suspendati în vidul acesta de cunoastere, nebunia ce ar urma ar fi cea mai blândã pedeapsã”!
“Nu am de spus oamenilor mai mult decât am de spus, dar simt cã suferinta, în forul meu interior, nu e nici la jumãtate de drum. Desertãciunea mi-a invadat întreaga intimidate, nu mai am nicio iluzie sãnãtoasã. Toate stãrile mele ce aveau în trecut o cale comunã, sublimã si extaticã – calea iubirii – merg acum pe acelasi drum, cu gândurile renuntãrii, ale singurãtãtii, ale mortii; gânduri nãscute din neajunsurile fiintei, din incapacitatea mea fizicã si spiritualã de-a lumina, de-a purifica, de-a merge pânã la capãt în demersul universal si revelator al iubirii, adicã al atingerii stãrii superioare fiintei; stare prin care omul, nãscut sub zodiacul fricii de moarte din simbioza inechitabilã a fortei demonice si a palidei scântei a cunoasterii, renuntã definitiv si ireversibil la rãutatea lãuntricã dominatoare si, concentrându-si iubirea asupra unei singure fiinte, îsi revarsã bucuria de viatã si bunãtatea asupra întregului univers în împãcarea inconstientã, sublimã si armonioasã cu propria moarte. (…) Dacã am rãmâne suspendati în vidul acesta de cunoastere, nebunia ce ar urma ar fi cea mai blândã pedeapsã pentru vertijul inefabil în care ne abandoneazã iubirea”, a scris Nicusor Darabanã, în deschiderea volumului proaspãt lansat, “Rãtãcit în luminã”.
“Eu n-am iubit pe nimeni…niciodatã”!
Eu n-am iubit pe nimeni… niciodatã!
Pãrere-a fost întreaga suferintã,
Chiar de-a vãrsat vreo lacrimã o fatã.
Nicicând iubirea nu mi-a fost credintã.
Acestei taine moartea îi e rege,
Nu poti iesi cu trupul viu din ea,
Si dacã azi trãiesc se întelege
Cã n-am urcat cu nimeni pe o stea.
Agonizez fãrã sã-mi aflu drumul
Purtând în suflet floarea încuiatã,
Din focul ce visam a rãmas scrumul,
Cãci n-am iubit pe nimeni…niciodatã!
