† PS Corneliu, Episcopul Husilor
Ceea ce înfricoseazã, cutremurã si resemneazã este de obicei evitat. Toate fãpturile existente, cunosc din experienta altora cã într-una din zile, vor pleca de pe acest pãmânt. Pãrãsirea trupului de cãtre suflet, crestinii o numim despãrtire, lumea o numeste moarte, durere, tristete, pãrãsire pentru totdeauna a acestei lumi, pentru cei depãrtati de Dumnezeu, tragedie de neînteles, pentru cei ce au urmat calea vietii, odihnã si asteptare.
Spre meditare propun minunea învierii lui Lazãr cel mort de patru zile, relatatã si prezentatã de Sfântul evanghelist Ioan în capitolul 11.
Spre deosebire de învierile fiului vãduvei din Nain, a fiicei lui Iair, învierea lui Lazãr, cuprinde partea sentimentalã, pentru cã Hristos Mântuitorul îl pretuia, iubea si-l considera prieten apropiat. Suferinta mortii întristeazã si prietenii si cunoscutii, si pe cei dragi, pentru cã noi în fata unei astfel de dureri, suntem lipsiti de orice putere.
Fiul Tatãlui, coborât între oameni spre a-i izbãvi de moarte prin moartea Lui, nu putea rãmâne indiferent fatã de cei în mijlocul cãrora decurgea existenta Sa pãmânteascã.
El nu acceptã sã moarã pentru noi dintr-un sentiment abstract al datoriei, sau ascultând de un imperativ categoric, ci pentru faptul cã a vibrat puternic, stãpânit fiind de o dragoste caldã fatã de cei din jurul Lui. Sfântul evanghelist Ioan, mãrturiseste aceasta când spune cã: „Iisus i-a iubit pe ai Sãi din lume pânã la sfârsit” Ioan 13, 1.
În toatã existenta Sa pãmânteascã, în învãtãtura Sa, Iisus a arãtat puterea iubirii Sale si compasiunea Sa fatã de trista realitate a durerilor acestei lumi. Când Iisus Domnul aflã de boala lui Lazãr, spune: „Aceastã boalã nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu sã se preamãreascã” Ioan 11, 4.
Ca cel ce era si este Dumnezeu, stia cã din acest eveniment tragic, va rãsãri o luminã cereascã, desi peste putin, coplesit ca om de durerea provocatã de moarte, va lãcrima în fata tristei realitãti.
„Lazãr, prietenul nostru”
Încã odatã se subliniazã câteva aspecte divergente asupra aceleiasi realitãti, Domnul, Stãpânul vietii si al mortii, Lazãr mort, plecat dintre cei vii, Marta si Maria, surorile lui în pragul durerii, multimea nedumeritã, Apostolii contrariati. Din acest motiv, spre a lãsa ca lucrurile sã se desfãsoare dupã rânduialã si adesea cu un scop ascuns, Domnul nu se grãbeste spre Betania asa cum era firesc dupã atitudinea noastrã omeneascã, ci întârzie încã douã zile, apoi, spre a pune capãt întrebãrilor contradictorii pe care Apostolii si le adresau, El le spune direct: „Lazãr, prietenul nostru – insistând asupra acestui cuvânt – a adormit; Mã duc sã-l trezesc”. Din aceastã afirmatie, observãm cã despãrtirea sufletului de trup, moartea, Domnul o considerã somn. Dar nu este înteles de cei care-L ascultau, de aceea spune clar: „Lazãr a murit”, subliniind cã acest trist eveniment se va preface în bucurie si în prilej de întãrire a credintei lor. Toma – auzind cã Lazãr a murit, se lasã pradã pesimismului propriu firii sale si afirmã: „Sã mergem sã murim cu El” 11, 6.
Aplecat din fire spre îndoialã, înclinat sã acorde întâietate aspectelor negative ale existentei, Toma se aratã resemnat la gândul cã într-o zi vã împãrtãsi si el, si cei prezenti, soarta lui Lazãr.
Din cuvintele lui, reiese usor faptul cã el nu astepta o minune, ci o resemnare pasivã, care defineste pe fiecare om care aflã de moartea cuiva dintre semenii lui. Dar Toma demonstreazã si marea capacitate de sacrificiu, care deocamdatã nu este dublatã de o credintã egalã cu puterea sa de dãruire. O va primi dupã venirea Duhului Sfânt peste el, când va mãrturisi nesovãielnic dumnezeirea Mântuitorului Hristos si puterea realã a Învierii Lui.
Ajuns în Betania, localitate apropiatã de Ierusalim, Lazãr se afla în mormânt de patru zile. Pânã astãzi se aflã mormântul lui Lazãr, adânc si bine conservat. Ruinele casei lui Lazãr îl prezintã a fi un om înstãrit, bine situat, ospitalier pentru cã în aceastã casã, Domnul sosea adesea.
Multimea iudeilor aflatã în casa lui Lazãr demonstreazã locul si rolul lui în societatea timpului sãu. Graba Martei, sora lui Lazãr de a-L întâmpina pe bunul Mântuitor, corespunde cu portretul schitat în câteva cuvinte de cãtre Sfântul evanghelist Luca, fire activã, impetuoasã, ea nu are rãbdare, nici chiar în aceste momente grele, nãdãjduind cã prezenta Mântuitorului va aduce alinare durerii pricinuitã de plecarea fratelui ei: „Doamne, dacã ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit”, fiind urmate de o puternicã mãrturisire de credintã: „Dar si acum stiu cã oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îti va da” 11, 22.
Observând credinta ei, Domnul îi spune „Fratele tãu va învia”. Aceastã afirmatienu o surprinde, deoarece ea stie cã mortii vor învia în ziua cea de apoi. Pentru întelegerea unui adevãr mai greu de purtat, El îi spune: „Eu sunt învierea si viata; cel ce crede în Mine, chiar dacã va muri, va trãi. Si oricine trãieste si crede în Mine nu va muri în veac” 11, 25-26.
Asemãnãtoare cuvinte rostise Domnul în Sinagoga din Capernaum si la „vindecarea slãbãnogului din Ierusalim” Ioan 5,de aceastã datã, afirmatia Lui fiind mai categoricã, directã, El descoperind Martei cã dãruieste viata celor vii, dar si celor morti. Pentru a întelege aceastã tainã, Marta trebuie sã dea dovadã de credintã, de aceea este întrebatã direct si în public „Crezi tu aceasta”, asa cum pe drumul Cezarerii lui Filip, întreabã pe cel pe care trebuia sã-l mântuiascã asteptând rãspunsul credintei. Aproape ca si acelasi rãspuns al lui Petru, Marta crede si mãrturiseste: „Da, Doamne, Eu am crezut cã Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” 11, 27. Mãrturisirea ei avea darul sã grãbeascã minunea menitã sã descopere din plin dumnezeirea Mântuitorului, si sã anticipeze biruinta Lui definitivã asupra mortii.
Aceastã mãrturisire a venit din partea Martei adânc ancoratã în realitãtile vietii, din partea unei urmase a Evei care avea sã fie mântuitã prin întruparea si rãstignirea Cuvântului.
„Doamne, dacã ai fi fost aici…”
Atitudinea Mariei, sora Martei, descoperã neputinta neamului omenesc în fata mortii, tristetea si durerea: „Doamne, dacã ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” 11, 32. Apoi, plânsul si lacrimile, au completat durerea si semnul vãdit al neputintei.
În aceastã atmosferã, Domnul lãcrimeazã din compasiune pentru tragedia umanã, tulburându-se în fata mortii apãrute ca fenomen strãin si nedorit de Dumnezeu, dar din nefericire asumat de om prin neascultare si cãdere. Iisus plânge, se întristeazã pentru cã era si Om purtãtor al durerilor noastre, si nu-I erau deloc strãine. Indiferenta si necredinta contemporanilor Lui, necredinta si indiferenta din zilele noastre, rãutatea si tirania multora dintre noi îi provoacã durere, lacrimi si tristete, pânã când va fi un cer si un pãmânt nou.
„Unde l-ati pus? Doamne, vino si vezi”. În cartea de slujbã numitã Triod, poetul liturgic a rezumat sistematizând: „Ca un muritor ai întrebat, iar ca un Dumnezeu l-ai înviat”. Oare El nu stia unde se aflã trupul celui plecat? Dar aici se descoperã si latura umanã de a pune întrebãri, chiar dacã adesea nu aflã la toate rãspunsul asteptat. Ca Om adevãrat pune întrebãri, ca Dumnezeu – Stãpân peste vii si morti, El biruieste moartea si îl readuce pe Lazãr la viatã.
Lucrãrile omenesti se împletesc în persoana Mântuitorului împreunã cu cele dumnezeiesti fiind conduse de acelasi subiect, care sunt teandrice, fiecare purtând pecetea celor douã firi, desi uneori este vizibilã si directã, cea umanã sau divinã. Nicio minune relatatã de sfintele evanghelii nu pune atât de bine în luminã, precum învierea lui Lazãr, caracterul teandric al lucrãrilor Dumnezeului întrupat.
Mormântul lui Lazãr, acoperit cu o piatrã mare, devine simbolul mormântului omenirii, cel mort de patru zile, intrat în descompunere, reprezintã omenirea rãspânditã în cele patru puncte cardinale aflatã sub piatra mare a uitãrii si depãrtãrii de Dumnezeu. „Ridicati piatra” – numai Unul Dumnezeu putea ridica piatra grea de neclintit a înstrãinãrii si necredintei în care omenirea se afunda.
Descompunerea fizicã precum si prefacerea trupului stricãcios al omului, descoperã starea jalnicã a omului, puterea si triumful lui. Înainte de a învinge moartea prin moartea Sa pe cruce, Iisus ia contact direct cu realitatea ei crudã sub cel mai înfricosãtor aspect.
De ce a venit Hristos pe pãmânt?
Atunci când Domnul vorbeste despre slava lui Dumnezeu pe care o va vedea Marta dacã va crede, El are în vedere lucrarea de mântuire a lumii, a lui Hristos si a Duhului Sfânt. În paginile Sfintei Scripturi, slava lui Dumnezeu se prezintã prin descoperirea tuturor celor trei persoane ale Preasfintei Treimi. Tatãl este numit „Pãrintele slavei” Efes.1,17,Fiul, strãlucirea slavei lui Dumnezeu” Evrei 1, 3,iar Sfântul Duh Duhul slavei” I Petru 4, 14. Slava pe care se va învrednici Marta sã o contemple si care i se va descoperi, va fi lucrarea Fiului lui Dumnezeu si a Duhului Sfânt. Minunea învierii din morti a lui Lazãr, va anticipa minunea învierii finale a omenirii, transfigurarea întregii creatii, strãbãtutã de har, slava lui Dumnezeu devenind vizibilã tuturor.
De aceea, Domnul ridicã ochii spre cer si spune: „Pãrinte îti multumesc cã M-ai ascultat. Eu stiam cã întotdeauna Mã asculti, dar pentru multimea care stã împrejur am zis, ca sã creadã cã Tu M-ai trimis” Ioan 11, 41-42.Aceastã rugãciune exprimã acordul perfect între Dumnezeu Tatãl si Dumnezeu Fiul, precum si faptul cã încã odatã dã rãspunsul la întrebarea: „De ce a venit Hristos pe pãmânt?” Minunea învierii lui Lazãr va fi sãvârsitã pentru ca omenirea sã creadã în dumnezeirea lui Iisus.
Moartea cu care rãspândea putreziciunea si durerea, opune rezistentã în fata vietii, din acest motiv, Domnul strigã cu glas mare: „Lazãre, vino afarã!” pãstorul îsi cheamã oaia cea pierdutã si o invitã la viatã, si la Învierea de apoi, toti cei morti vor fi strigati, fiecare dupã numele ce l-a purtat în aceastã lume.
Îndatã ce l-a chemat pe nume, Lazãr a iesit viu din mormânt, revenind la aceastã viatã din care plecase, asemenea unui om trezit dintr-un somn adânc. În Hristos, moartea va fi învinsã deplin, deoarece dupã Înviere, trupul Lui va deveni nemuritor, intrând definitiv în existenta eliberatã definitiv de sub dominatia mortii.
Sedinta s-a încheiat cu hotãrârea de a-L omorî pe Iisus
Învierea lui Lazãr, a trezit reactii diferite la martorii oculari. Pe unii i-a cîstigat, crezând cã Iisus este Dumnezeu Cel vesnic. Altii, plini de urã, potrivnici lui Iisus, au plecat sã înstiinteze pe farisei, vestea provocând adevãratã panicã, deoarece a fost convocat Sinedriul (forul suprem de judecatã al evreilor, compus din 71 de membri). Membrii nu se îndoiesc de minunea petrecutã, Lazãr era un om viu, trãia, mãrturisea el, semenii lui. Ceea ce înspãimântã este puterea lui Iisus de a sãvârsi minuni: „Ce facem, pentru cã Omul Acesta face minuni?” 11, 47s-au întrebat ei.
Mai demult, acesti farisei cereau semne de la Iisus, acum l-au vãzut si i-a deranjat cumplit. Asa cum prezise altãdatã, nici chiar de va învia cineva din morti, tot nu vor crede” Luca 16, 31 învierea lui Lazãr i-a contrariat, provocându-i. Caiafa arhiereul, exponentul omului politic, concluzioneazã: „Este mai de folos sã moarã un om pentru popor, decât sã piarã tot neamul” 11, 50- cuvinte profetice pe care el nu le întelege. Fãrã a realiza ce spune, Caiafa descoperã cu anticipatie sensul mortii lui Hristos, Care moare pe cruce pentru ca sã ne izbãveascã pe toti. Oamenii de multe ori pot deveni ecouri ale unor intentii divine, în ciuda ignorantei lor si chiar împotriva vointei proprii. Argumentarea lui Caiafa „i-a convins pe membrii Sinedriului, din ziua aceea s-au hotãrât sã-L omoare pe Iisus” 11, 53.
Sedinta s-a încheiat cu hotãrârea de a-L omorî pe Iisus. Contradictorie hotãrâre, în locul vietii, cer moartea, în locul bunãtãtii, preferã rãutatea, „Cum suntem noi astãzi?” Ce mai impresioneazã pe omul nerãbdãtor, avid dupã bani multi si dupã profit fãrã muncã asiduã? Ce mesaj mai are învierea lui Lazãr când peste tot domneste moartea, stricãciunea, uitarea de Dumnezeu, nedreptatea, minciuna, lipsa de dãruire si sacrificiu? Cîti mai gândesc la propria viatã care are un sfârsit pe pãmânt, si un nou început în ceruri? Cîti dintre marea masã de oameni rãniti de rãutãti si fãrãdelegi exprimã cu Marta mãrturisirea credintei lor: „Eu am crezut si cred cã Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume!”
Înainte ne stau cele mai înfricosãtoare momente din viata Dumnezeului Celui întrupat. Acestea ne invitã la atitudine responsabilã, fireascã de crestin care trãieste pe pãmânt pregãtindu-se pentru ceruri, care descoperã bunãtatea lui Dumnezeu si pe care o împãrtãseste tuturor, care crede în biruinta crucii în ciuda greutãtii ei, a biruintei asupra mortii, cãci învierea lui Lazãr este anticiparea propriei noastre învieri.
