de CORNELIU BICHINET
Fãrã ca cei din jur sã-si fi tulburat linistea si vietile, Maria, se stinse, asa cum trãise întreaga-i viatã, discret, pãsind spre lumea de dincolo, în prag de sãrbãtori, tiptil, blajin si senin, ca un fulg sãgalnic.
Lume de pe lume… . Un soare cu dinti se joacã pe deasupra stogurilor cu fân pe care le croise în varã mos Vasile, chibzuind la cei peste optzeci de ani ai sãi c-o sã-i ajungã nutretul si pentru oi, si pentru caprele pe care se-ncãpãtîna sã le înmulteascã de la an la an, si pentru cei doi armãsari ce fornãiau nãvalnic în grajd, dospind de sãnãtate, gata-gata sã rupã opritorile cu care erau legati. Porcul îl tãiase joi si-l lungise într-o covatã uriasã din plop scobit, pe care-o folosea de câteva ori pe an, pentru sãrat si uscat carnea necesarã hranei tãranilor cu pãmânt.
Mos Vasile nu era chiar tãran. Muncise el pãmântul toatã viata, însã nu trãise din asta. Mai înainte crescuse oi, oi multe, iar dupã ce feciorii sãi se rãzletiserã prin lume îsi luase un serviciu la I.A.S., un fel de magaziner si casier, om cu cheile si lãcata, de încredere pentru sefi, deoarece nu se-mbãtã niciodatã, desi, nici el, ca orice om cu principii si bine ancorat în realitate, nu ducea paharul la urechi…
Mos Vasile întelegea cã peste cinci-sase ore rãmâne singur cuc, singur în bãtãturã, singur în casa pe care-o ridicase împreunã cu Maria, în urmã cu cincizeci de ani, si-n care amãgise atâtea amaruri si trãise si mai multe bucurii. Femeile satului îi îndemnau pe cei ce veniserã la priveghi cu prãjituri si cu rachiu. Rachiul le plãcu si celor doi preoti tineri care-si tinurã serviciul ca la bunii crestini si contribuabili, dupã tipic, varianta medie, tinând cont si de vântul iute ce se strecura printre raielele gardului.
O masinã mare, neagrã, cu numãr de înregistrare „RAI” si pe care un „initiat” fãrã umor, cinic chiar, scrisese cu litere sidefii „PROGRAM NON-STOP” se urni din ogradã, cu trupul neînsufletit al Mariei cu tot, lãsând în poartã un câine plâns si derutat, urlând a pustiu, ca un semn al zãdãrniciei pe acest pãmânt. Mos Vasile îi fãcu din mânã discret câinelui, un semn stiut numai de ei, însã, nãuc, fãrã a-l mai asculta pe stãpân, patrupedul se-ncãpãtînã sã suspine în lungul drumului, bãnuind cã de-aici în acolo o sã fie altfel, rãu !
Mos Vasile asistã la praznic în tãcere. Nu-l zãrise nimeni plângând, omul avea sã-si înãbuse durerea singur, singur în odaia sa, abia dupã ce toti, dar absolut toti, apropiati si mai îndepãrtati, neamuri ori simpli megiesi aveau sã se îndrepte spre casele si grijile lor.
Se înnoptã. Mos Vasile griji la oi mai întâi, perie caii, le puse asternut si lucernã, închise gãinile si-i aruncã lui Ipsilante, dulãului, un dãrãb de mãmãligã, însã acesta nici mãcar nu se uitã la mâncare, scâncea în poartã, asteptând ceva care n-avea sã mai vinã niciodatã. Niciodatã. În rest, tãcere !
