Cristian* are 36 de ani şi e ceea ce, generic, se cheamă un adult cu autism funcţional. Adică, de bine, de rău, funcţionează în societate. Are un job şi se descurcă singur. Deocamdată se descurcă, spune el, pentru că, de fapt, simte că stă zi de zi cu securea deasupra capului. Se luptă cu disfuncţia executivă care îi dă bătăi de cap şi, mai nou, cu anorexia. În rest, Cristian e o enciclopedie de informaţii. Ştie o mulţime de lucruri, are multe răspunsuri pentru că, aşa cum el însuşi spune, trăind într-o închisoare psihică, a avut timp să rumege o mulţime de informaţii. În completare, pentru a afla mai multe despre autism şi de ce e dificil de diagnosticat autismul la adulţi, am stat de vorbă şi cu Ana-Maria Exergian, medic primar psihiatru.
Nu e uşor să intri în contact cu o persoană adultă cu autism. De obicei, organizaţiile neguvernamentale se preocupă de soarta copiilor, dar despre adulţi nu auzi mare lucru. E ca şi cum, când cresc, foştii copii cu autism dispar. Poate pentru că autismul e greu de diagnosticat la adulţi, poate pentru că, odată cu vârsta majoratului, diagnosticul de autism al copiilor se făcea dispărut până recent, poate pentru că stigmatizarea e atât de mare încât propriile familii îi ţin ascunşi pe cei cu autism sever, poate pentru că cei cu autism funcţional preferă să păstreze tăcerea, ca să nu fie arătaţi cu degetul.
Le-am scris celor de la Asociaţia pentru Neurodiversitate şi le-am spus ce caut: un adult cu autism, eventual unul integrat, cu loc de muncă şi care se descurcă singur. De ce? Ca să-i scriu povestea. Ca să vadă şi alţii că autismul nu înseamnă numai copii care nu pot să vorbească, deşi înseamnă şi asta. Primesc un link către un cont de Facebook cu nume anagramat, dar care sună a nume feminin. Oricum, mi se spusese, acest adult cu autism vrea să-şi păstreze anonimatul. Aşa că nici măcar nu aduc vorba despre nume, nu vreau să se simtă presat(ă?). Încerc să stabilesc o întâlnire, dar personajul meu mă pune la încercare. Tot amână, pare indisponibil, pare că îmi dă teste înainte de a decide dacă merit să se vadă cu mine. Mă-ntreabă tot felul de lucruri, de la ce facultăţi am făcut, până la dacă am sau nu experienţă cu persoanele cu autism. Nu ştiu cum trebuie să mă port cu o persoană cu autism, dar ştiu că trebuie să am răbdare.
„TSA şi disforia de gen vin des împreună”
În cele din urmă, stabilim să ne întâlnim la o terasă din zona Obor. Cu o zi înainte, personajul meu, mă avertizează: „TSA (n.r. – tulburările din spectrul autist) şi disforia de gen vin des împreună, adică persoanele cu TSA au şanse de şapte ori mai mari să aibă şi disforie de gen. La mine este şi disforia de gen şi probabil vei găsi găsi dificil cum să mi te adresezi, din cauza ei”, îmi spune ea. Sau el. Sau nu ştiu. Rămâne de văzut. Diforia de gen se referă la suferinţa sau disconfortul psihologic resimţit de unele persoane în legătură cu sexul lor biologic. Conform unui studiu amplu (realizat pe 641.860 pe indivizi), publicat în toamna lui 2020, persoanele care nu se identifică cu sexul lor biologic prezintă o probabilitate de trei până la şase ori mai mare de a fi autiste decât persoanele cisgender (cele care se identifică cu sexul biologic).
Citeste mai mult: /adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/adult-autism-romania-am-senzatia-vas-scufunda-1_6033d0bc5163ec42713fcd0a/index.html
