Avortul, un subiect delicat și profund personal, a fost transformat în instrument de politică demografică în România comunistă.
Decretul 770, emis în 1966 de regimul dictatorial condus de Nicolae Ceaușescu, a interzis întreruperile de sarcină, vizând creșterea accelerată a populației României.
Interdicțiile impuse au generat decenii de suferințe grave, mii de decese și traume care au distrus familii și destine.
Legea care a marcat o generație Conform Decretului nr. 770 din 1 octombrie 1966, avortul era permis doar în situații considerate „excepționale”, când viața femeii era pusă în pericol, iar sarcina apărea în urma unui viol sau incest ori dacă femeia trecea de 45 de ani și era deja mamă a patru copii. Decizia de a renunța la făt aparținea unei comisii medicale instituite prin hotărârea comitetului executiv al sfatului popular regional sau din municipiile București și Constanța. Cu toate că se întâmpla ca viața femeii să atârne de un fir de ață, medicii implicați în întreruperile de sarcină aveau datoria să se justifice în fața procurorilor, orice încălcare a legii fiind considerată infracțiune. Femeile care recurgeau la avorturi clandestine, fie pe cont propriu, fie cu ajutorul unor doctori, riscau pedepse dure cu închisoarea, la fel ca și cei care le asistau.
Citeşte întreaga ştire: Avorturi clandestine și supraviețuire. Povești din România opresivă, istorisite de femei care au experimentat calvarul
