SPERANTÃ „Cât timp va fi femeia, bijuteria nu va muri”, sunt cuvinte optimiste rostite de un om care încearcã din rãsputeri sã salveze o breaslã.
Nea Costicã îsi aduce aminte cum avea numai 8 ani când a început sã petreacã ore în sir în preajma bunicului care era la acea vreme poate cel mai solicitat bijutier al târgului. Copilul de atunci fãrã sã-si dea seama fura meserie. „Nu era ca acum, bunicul avea masa de lucru si toate acareturile scoase afarã la stradã, iar eu cresteam pe acolo pe lângã el, mã mai jucam, mã mai uitam pânã când într-o zi mi-a pus meseria în mânã. De la el am învãtat tot ce stiu. Mi-aduc aminte cã tot pe atunci mã luam cu copiii de pe stradã si mergeam la jidanii care aveau tarabe la stradã dupã smochine, pânã m-a prins bunicul într-o zi, mi-a pus mâna pe o nicovalã si mi-a dat un ciocan peste degete, de atunci port la mine toate mãsurile pentru inele. Mi-a zis bunicul pe atunci cã degetul umflat o sã-mi prindã bine si-n viatã si pentru meserie. Mare dreptate a avut!”, ne-a povestit zâmbind Nea Costicã. Pe Constantin Jidãnasu vasluienii îl stiu de mult, de mai bine de zece ani. În fiecare zi, cine îl cautã stie unde îl gãseste: acelasi atelier, sus pe scãri, în spate, la Casa de Culturã. Omul mãrturiseste cã meseria lui i-a fost si îi este dragã, nu stie exact de ce, probabil pentru cã asa i-a fost dat sã-i fie, dar recunoaste cã uneori în sinea lui îsi zice cã, dacã ar da timpul înapoi, n-ar mai face bijuterie, astãzi aproape nimeni nu-si mai face bijuterii la bijutier. Nea Costicã se mândreste totusi cã dupã luni de zile o doamnã i-a cerut o piesã la comandã. Bijutierul nostru mãrturiseste cã astãzi trãieste mai mult din reparatii. „Toatã lumea cumpãrã astãzi bijuterii fãcute în serie, la fiecare colt de stradã este câte o <
„Fiecare sârmã are sufletul ei”
Cum el însusi zice, lipsa clientilor nu este cea mai mare problemã a lui, sau a bijuteriilor. Din când în când, vremurile îl fac sã se încrunte, dar cu toate astea Nea Costicã îsi iubeste meseria lui si, una peste alta, e mândru cã lui i-a fost dat sã-si ducã viata din asta. ” Chiar dacã de multe ori mi-e greu, satisfactia lucrului fãcut de tine, multumirea clientului si admiratia pe care o stârneste o bijuterie lucratã de tine sterg orice nemultumire pentru cã numai tu stii cât e de greu sã muncesti cu metalul. Zic cã este greu si nu exagerez, este o meserie care are si care implicã niste riscuri. Gânditi-vã cã noi lucrãm cu mult acid, acid sulfuric si acid clorhidric, vreau sã vã zic cã bunicul meu, care si el a fãcut o viatã bijuterie, a rãmas si mut si chior de la acizi, iar dincolo de munca brutã, vã spun, e foarte greu sã lucrezi cu metalul pentru cã fiecare sârmã are sufletul ei, dacã nu-l simti, dacã nu formezi o legãturã cu ea nu conteazã cât de groasã sau subtire e, vã garantez eu cã nu poti nici mãcar sã o îndoi, ca sã nu mai zic cã, pânã la urmã, bijuteria e artã, ei nu poti sã faci fatã lucrurilor astea dacã nu iubesti meseria asta, iar dacã o iubesti, muncesti si neconditionat, ai si satisfactii”, spune Nea Costicã.
„De ani de zile caut ucenici”
Pe unul din peretii atelierului, Nea Costicã are pusã la loc de cinste o fotografie cei doi fii ai lui, omul ne mãrturiseste cã nici unul din fiii lui nu i-a mostenit pasiunea pentru bijuterie. ” Bãietii mei nu au treabã cu bijuteria, dar am doi nepoti care au învãtat meserie de la mine si astãzi practicã si ei dar nu ca mine, ei au tinut pasul cu timpurile. În afarã de ei, nimeni nu mi-a mai trecut în ultimul timp prin mânã, de ani de zile caut ucenici si nu gãsesc. De fapt, asta e drama meseriei nostre, nimeni nu mai vrea sã o învete, nimeni nu mai vrea sã o practice desi atâta timp cât va exista femeie, bijuteria nu va muri. Problema e cã tinerii nu mai au rãbdare sã învete, majoritatea vor sã facã banul usor si repede, iar bijuteria este un mestesug care implicã multã rãbdare”, ne spune Nea Costicã zâmbind. Bãrbatul mãrturiseste cã îsi doreste un ucenic, un om cãruia sã-i creascã în suflet toatã pasiunea lui. „Dacã ar fi cineva sã vrea sã învete ceva din meseria asta nu-i trebuie nimic altceva în afarã de bunãvointã si imaginatie, restul îi dau si îl învãt eu”, adaugã bãrbatul.
A încercat sã punã bazele unei scoli, Nea Costicã a pus cap la cap si un manual
Nea Costicã nu este nici pe departe unul dintre aceia care stau si cainã disparitia breslei lor. Usor retinut, bãrbatul ne povesteste visul lui: „Acum câtiva ani mi-am luat inima în dinti si am îndrãznit sã încerc sã fac un fel de scoalã, sã organizez cursuri la Casa de Culturã, am pus la punct totul, am dau anunturi si în ziua deschiderii, ce credeti? Unul singur s-a prezentat si s-a arãtat interesat sã învete. Din pãcate, cred cã mai mult i s-a pãrut cã vrea sã învete, bãiatul credea cã meseria de bijutier te îmbogãteste usor si repede. Când a vãzut cum stã treaba, nu i-a mai trebuit. Asta e, am încercat, dacã nu a mers asa, poate va merge altfel”. Nea Costicã nu se lasã, sperã sã-si gãseascã ucenicul si ne asigurã cã nu se lasã. Ca sã ne convingem, ne aratã un registru despre care ne zice cã are toate secretele meseriei lui, îl deschidem si pe prima paginã citim „Manualul Bijutierului”. „Aici e toatã stiinta mea de o viatã si cred eu cã e ceea ce îi trebuie celui care vrea sã învete mestesugul bijuteritului. Din ce-am învãtat eu la începuturi, din ce m-am documentat pe parcurs, din ce m-a învãtat experienta, am fãcut acest manual care cred eu cã are tot ce-i trebuie cuiva care vrea sã învete despre metale, despre pietre, depre tehnici, are notiuni teoretice, schite, toti pasii de urmat. Dacã cineva interesat citeste ce-am scris eu aici si are imaginatie, poate sã porneascã cu încredere pe drumul bijuteriilor”, explicã Nea Costicã.
