Caz incredibil relatat de o scriitoare: vasluian mort în izolator, cu câteva ore înainte de a primi rezultatul testului COVID

POVESTE… Scriitoarea Viorica Serban a povestit pe Facebook cum vãrul sãu a murit în izolatorul spitalului din Vaslui, chiar cu câteva ore înainte de a primi rezultatul testului Real-Time PCR.

DURERE… Caz incredibil povestit de scriitoarea Viorica Serban, care si-a înmormântat, zilele trecute, o rudã din comuna Bãlteni. Aceasta a relatat pe Facebook cum vãrul sãu a murit în izolatorul spitalului din Vaslui, chiar cu câteva ore înainte de primi rezultatul testului Real-Time PCR. Potrivit scriitoarei, bãrbatul fusese luat cu ambulanta de acasã, pentru cã nu putea respira, astfel cã era suspect de COVID-19. Acestuia i s-au prelevat probe, a doua zi urma sã primeascã rezultatele, iar dacã se confirma cã era infectat cu virusul SARS-CoV-2, era transportat la spitalul din Bârlad. Dacã nu era infectat, urma sã fie tratat la sectia de Infectioase a spitalului din Vaslui. “Dragul nostru Iulian nu a mai avut rãbdare sã astepte rezultatul testului pentru a i se aplica o intubare, un tratament de urgenSi a plecat grabnic la cele vesnice, acolo unde nu mai este nevoie de protocol. Da, un om nu mai putea respira. Se chinuia sã tragã aer în piept si nu putea. Efortul lui i-a slãbit inima groaznic de tare. Nu i s-a dat primul ajutor. Nu a fost intubat, nu a primit oxigen si nu i s-a fãcut un tratament adecvat, de urgen, pentru cazurile de Bronhopneumonie, pentru cã, nu-i asa, lipsea rezultatul testului de Covid. Si protocolul nu putea fi încãlcat. (…) Dar ce stiu eu despre aceste protocoale?! Nimic nu stiu. Stiu doar atât, cã vãrul meu a murit datoritã acestui protocol infailibil, perfect, fãrã cusur, care nu se poate însela si peste care nu poti trece, într-un cuvânt: criminal. Orice alt motiv nu este plauzibil. Ceea ce am relatat mai sus este purul adevãr”, a scris Viorica Serban pe Facebook. Relatarea acesteia este de-a dreptul emotionantã. Autoarea povesteste în cuvinte bine alese peripetiile prin care a trecut alãturi de mãtusa sa, o femeie de 87 ani, care trebuie sã facã fatã nu doar durerii de a-si îngropa fiul, ci si procedurilor de declarare a decesului si obiceiurilor de înmormântare. Redãm, în rândurile urmãtoare, relatarea acesteia, cu mentiunea cã, din cauza spatiului insuficient, nu o putem publica în totalitate.

Povestea relatatã de scriitoarea Viorica Serban începe într-o dimineatã de 9 februarie, când, la prima orã, a primit un telefon de la o vecinã a mãtusii sale din Bãlteni Deal. Aceasta îi spusese cã vãrul sãu, Iulian, fusese internat de urgentã în spital. “<Ce avea?>. Am întrebat-o pe vecinã. Nu putea respira. Medicul de pe salvare a spus cã are pneumonie. Probabil a rãcit. Am asteptat vreo douã ore si apoi m-am apucat de dat telefoane la Spitalul judetean Vaslui. Mi-a rãspuns robotul. M-am enervat cã trebuia sã ascult acea voce rece, inumanã. Apoi, deodatã, aud o voce de femeie. M-am linistit pe moment. De la triaj îmi cere numãrul de telefon, fãrã sã-mi dea vreo explicatie. Când sã mai întreb ceva, telefonul s-a închis. M-am îmbrãcat sã plec la Vaslui, la spital, sã vãd ce se întâmplã cu vãrul meu. Dar telefonul meu sunã din nou. Era vecina mãtusii. Mã anuntã cã Iulian a fost transferat la Spitalul de Infectioase din Vaslui. M-am gândit atunci cã o fi având Covid. Dar de unde sã fi luat virusul? M-am întrebat. În sat nu fusese semnalat niciun bolnav de Covid, iar el nu mergea decât la cel mai apropiat magazin, la vreo douã sute de metri de casã si, desigur, mã apuc de sunat la Spitalul de Infectioase. Doctorita X care preluase cazul, nu mai era. Iar asistenta nu-mi putea spune mai mult. De ce? Întreb eu, cine vã opreste? Si închide. Se fãcuse searã. O sã mã duc mâine dimineatã la spital, îmi zic, acum, probabil, nici nu-mi va da voie de la poartã. M-am culcat cu gândul la mãtusa mea si cu o mare strângere de inimã pentru necazul care a dat peste ea. Dimineatã, când eram pe punctul de a pleca de acasã, din Iasi, telefonul sunã parcã mai strident ca pânã atunci. Vecina mã anuntã cã vãrul meu, Iulian, a murit. Vestea a venit ca un trãsnet. Cum sã moarã? Ne-am întrebat noi, eu cu sotul meu. Ce putea avea asa de grav?! Si ne-am lãmurit imediat cum am ajuns la spital. Doamna dr. X ne informeazã cã i s-a fãcut testul Covid si cã rezultatul venise în dimineata aceea. A îngãimat ceva de medicul de gardã, nu am înteles nimic pe moment. Dar mi-am amintit de protocolul Covidului. Asa cã, în noaptea aceea, dragul nostru Iulian nu a mai avut rãbdare sã astepte rezultatul testului pentru a i se aplica o intubare, un tratament de urgentã…Si a plecat grabnic la cele vesnice, acolo unde nu mai este nevoie de protocol (…)”, a povestit scriitoarea.

“Parcã nici la nunta decedatului n-au trebuit atâtea lucruri, multe inutile, dupã pãrerea mea, dar asa e obiceiul aici”

Pentru cã legea spune cã doar ruda cea mai apropiatã poate solicita eliberarea certificatului de deces, scriitoarea a trebuit sã o ducã pe mãtusa sa la spital, pentru a semna cã nu nu doreste efectuarea autopsiei. “Dupã ce am asteptat cam o orã pe un hol strâmt pe unde mai trecea câte un cadru medical, dar si alti pacienti, bãtrâna a semnat si apoi am dus-o acasã la ea, la Bãlteni Deal. Noi, eu cu sotul meu, ne-am întors la Vaslui, sã facem cumpãrãturi, dar în primul rând sã cumpãrãm sicriul pentru cã fãrã aceastã facturã nu poti lua ajutorul de înmormântare de la Casa de pensii. Nu este de ajuns Certificatul de deces, trebuie sã ai factura sicriului. Oare Certificatul de deces nu este un act doveditor cã omul s-a eliberat de toate protocoalele, adicã a dat coltul sau a dat în primire, mai pe scurt – a murit de tot si trebuie îngropat, asezat într-un sicriu, mã gândesc, si cu toate datinile locului, cele strãvechi, dar mai ales cele inventate mai recent, care însumate te scot la sapã de lemn.Dumnezeule, mai ceva ca la o nuntã. Banii aceia de înmormântare sunt un fel de glumã. În sfârsit, astea sunt legile, fãcute de mintile strãlucite ale parlamentarilor si guvernantilor nostri pe care îi votãm din patru în patru ani cu drag si cu voiosie, astea sunt protocoalele infailibile. Nu am sã vã mai povestesc amãnunte din cele douã zile cât am umblat de la Ana la Caiafa, sã scoatem acest Certificat doveditor cã vãrul meu murise cu adevãrat si cã trebuia îngropat. Când, în sfârsit, l-am obtinut, am alergat repede la Morga Spitalului judetean sã-l scoatem si sã-l ducem acasã, unde era asteptat, cu înfrigurare, de cãtre mama sa, bãtrâna de 87 de ani. Greu e sã-ti îngropi fiul de numai 59 de ani. Poate ar mai fi avut multi ani de trãit, dar dacã era suspect de Covid, cum sã te apropii de el? Nu te lasã protocolul. Asa cã l-a lãsat sã zacã o zi si o noapte fãrã a i se da primul ajutor?! Si, cum spuneam, am alergat la Morgã, dar, surprizã, se fãcuse ora 13:40 si nu mai era nimeni care sã ne dea mortul acasã. Am plecat cu coada între picioare, cum se zice. Si nici pentru Casa de pensii nu mai era timp. A trebuit sã venim a doua zi cu bãtrâna de 87 de ani care nu vede bine si nu merge decât sprijinitã, sã luãm banii, acel ajutor de înmormântare. Desigur, neîndestulãtor. Parcã nici la nunta decedatului, la care am participat efectiv, n-au trebuit atâtea lucruri, multe inutile, dupã pãrerea mea, dar asa e obiceiul aici. Trebuie sã respectãm traditia satului”, a povestit Viorica Serban.

“Sã vezi o mamã cum îsi mângâie copilul fãrã suflare, rece ca gheata, strigându-i, cu o imensã durere în glas, sã se ridice, sã n-o pãrãseascã, sã mai stea cu ea

Peripetiile continuã în drumurile pe care scriitoarea si sotul sãu le-au fãcut de Iasi la Vaslui (au fãcut de douã ori panã la masinã si au fost ajutati de doi oameni de la care chiar nu se asteptau, unul dintre ei de etnie rromã), iar apoi cu drumurile fãcute, alãturi de mãtusa sa, la Casa de Pensii. “(…) Nu s-a terminat, cum ati crede, cu nervii si emotiile. Sotul meu a rãmas la Morga sã se ocupe de transportul mortului, iar eu m-am dus la Bãlteni, am luat-o pe mãtusa mea si m-am dus la Casa de pensii. Sãraca mãtusã, în jumãtate de orã a mers de trei ori la wc. Mi-a explicat cã asa i se întâmplã când are emotii. Nu ar fi fost nimic cã ne-am tot plimbat pe holul acela lung cu ea de brat, cãlcând nesigur sub bãtrânetile ei, dacã la ghiseu nu se întâmpla, ce credeti, sã nu gãsesc acel stupid act, factura de la sicriu. Nu o gãseam si pace! Functionara s-a enervat. M-am enervat si eu. În fond, aveam Certificatul de deces, i-am zis. Dar ea îmi explicã pe un ton ridicat cã respectã legea. Mãtusa mea intrã si ea în vorbã. Functionara i-a rãspuns pe un ton ridicat. I-am interzis sã-i vorbeascã pe acel ton unei bãtrâne, care avea si suferinta de a-si fi pierdut fiul. Oare cei tineri se întreabã vreodatã ce simte o mamã când îi moare copilul? Nu cred, altfel si functionarii ar fi mai atenti la tonul folosit în dialogul cu publicul. Mai ales cã ei primesc un spor de stres la salariul lor. Si, în sfârsit, am gãsit si acea facturã mirificã a sicriului, ascunsã în fundul unui buzunar al gentii, dovada cã trebuia sã-l îngrop în sicriu si nu învelit în pânzã albã, precum Iisus Hristos. Mi-am cerut scuze de la functionara aceea, o doamnã blondã, frumoasã, care în final mi s-a pãrut chiar drãgutã. Am ajuns cu mãtusa acasã la câteva minute dupã ce corpul neînsufletit al fiului ei fusese deja asezat în camera unde urma sã-si primeascã ultimele salutãri de la rude, prieteni, consãteni. Ce a urmat, a fost cutremurãtor. Sã vezi o mamã cum îsi mângâie copilul fãrã suflare, rece ca gheata, strigându-i, cu o imensã durere în glas, sã se ridice, sã n-o pãrãseascã, sã mai stea cu ea… Doamne, ce dureros, foarte dureros! Dar noi nu aveam timp de jelit. Trebuia sã ne ocupãm de poduri, de pomeni, colivã, colaci si alte lucruri necesare înmormântãrii. Marele nostru noroc a venit din partea familiei prietenã din acel sat al mãtusii noastre, care ne îndruma mereu, noi necunoscând pe deplin tainele înmormântãrii din acel sat”, a mai scris Viorica Serban.

“Plâng pentru toate pãcatele acestei lumi mizere. O lume hapsânã, insensibilã la durerea unei mame”

Relatarea scriitoarei se încheie cu ritualul înmormântãrii vãrului si cu o concluzie tristã despre lumea în care trãim: “Si s-a fãcut sâmbãtã, ziua când trebuia sã-l conducem pe ultimul drum pe vãrul nostru, Iulian. Grija noastrã era nu numai aceea de a urmãri acel protocol stufos al înmormântãrii, cât mai ales grija pentru mama îndureratã, care pãrea pierdutã într-un spatiu stelar unde parcã plecase sã-si aducã acasã fiul adorat. A stat cuminte, pe un taburet, lângã sicriu, în bisericã, doar icnind din când în când, ascultând slujba de înmormântare tinutã de preotul satului. O voce rece, liniarã, fãrã inflexiunile regretului în glas. Pãrea apatic la ce se întâmpla acolo, în biserica Domnului. Nu mã miram. Era un lucru comun pentru el. Era un rit ce-l fãcea pe de rost, ca pe o poezie recitatã de un robot. Groapa adâncã, de doi metri, l-a înghitit pe cel fãrã de suflet. Apoi, când capacul sicriului l-a acoperit pentru totdeauna pe cel cãruia îi dãduse viatã în urmã cu cincizeci si nouã de ani, bãtrâna mamã a avut un zvâcnet, de a se duce lângã el, dar un pumn de tãrânã aruncatã peste sicriul fiului ei, i-a eliberat sufletul îndurerat. Am simtit-o la brat. Am luat-o si am plecat încet, poticnindu-se printre mormintele cimitirului cu gânduri neclare. Probabil cã încã nu a realizat toatã grozãvia pierderii. Noi am continuat sã ne ocupãm de ce mai urma spre încheierea acestui ritual al înmormântãrii. Sã plãtim pentru serviciile fãcute de cãtre preot, dascãl, clopotar si lumânãri… Lumânãrile care ne lumineazã drumul spre vesnicie si care au costat de douã ori mai mult decât cele cumpãrate de la magazinul din oras. Dar, desigur, cele de la magazin nu erau sfintite, cãsi sfintitul nu se face fãrã bani… Acasã, mãtusa mea a rãmas încremenitã, asa cum era îmbrãcatã, cum venise de la înmormântarea fiului ei, lângã soba ce duduia si împrãstia o cãldurã binefãcãtoare. Dar ei îi era frig. Era frigul mortii fiului ei, era frigul tristetii… Dar pe cine doare, ce o doare pe ea? Ea a rãmas cu povara medicului care nu si-a fãcut datoria asa cum a jurat când a devenit medic, cu frigul din bisericã si mai ales cu frigul din vocea preotului. A rãmas cu frigul singurãtãtii…si a rãmas si cu niste vecini care abia asteptau sã tãbãrascã pe ea, ca uliul de pradã, sã mai cotrobãiascã prin acareturile ei…Acum plâng. Plâng pentru toate pãcatele acestei lumi mizere. O lume hapsânã, insensibilã la durerea unei mamei. Plâng pentru niste legi absurde, protocoale criminale, dar si pentru cei ce sunt nevoiti sã tinã piept unei situatii inumane. Trezi-ne-vom oare din acest malaxor devorator de suflete îndurerate?! Deveni-vom oare mai buni, mai blânzi si mai rãbdãtori cu semenii nostri în suferintã?”, a încheiat scriitoarea Viorica Serban.




3 COMENTARII

  1. O iarnă rece, înghețată, așa cum sunt și sufletele celor care așteaptă, să urmeze un protocol Ridicol! Suflete înghețate, de vii! Nimic nu-i mai mișcă, nici suferința oamenilor, nici banii mulți, nici jurământul ….NIMIC! Ceea ce se întâmplă cu sistemul sanitar și ,,dedicația,, multor lucrători de acolo, e peste puterea noastră de înțelegere. Ce știm sigur-sigur, este că am contribuit mulți ani, la un sistem de sănătate în moarte clinică…care să ne acorde un ultim ,,ajutor,,! Spre cele…veșnice!

  2. Nici eu n-am timp sa citesc dar daca Anglia dat ordin ca cei cu dizabilitati sa nu fie resuscitati ce dovezi mai vreti? Gainile au gripa, porcii au pesta. Suntem niste oi care trebuiesc taiate ca avem gripa, pesta, covid 19… Nu ati observat ca personalul medical nu mai e asa stresat ca la inceput? Ca nu-si mai dau demisiile? Sunt niste asasini platiti si nu e nici un virus mai periculos ca o gripa. “Tratamentul” foarte toxic te omoara, ei au vrut sa te ajute dar n-a mers :). Pe cine sa bagi la puscarie? Ai tu laborator acasa? Nici autopsii “n-au voie” ca doar ei te-au omorat.

  3. Nici eu n-am timp sa citesc dar daca Anglia dat ordin ca cei cu dizabilitati sa nu fie resuscitati ce dovezi mai vreti? Gainile au gripa, porcii au pesta. Suntem niste oi care trebuiesc taiate ca avem gripa, pesta, covid 19… Nu ati observat ca personalul medical nu mai e asa stresat ca la inceput? Ca nu-si mai dau demisiile? Sunt niste asasini platiti si nu e nici un virus mai periculos ca o gripa. “Tratamentul” foarte toxic te omoara, ei au vrut sa te ajute dar n-a mers :). Pe cine sa bagi la puscarie? Ai tu laborator acasa, nici autopsii “n-au voie” ca doar ei te-au omorat.

LĂSAȚI UN MESAJ