SOCANT Ignorate de autoritãti, izolate de lume si civilizatie, aproape 500 de suflete trãiesc într-o sãrãcie lucie, într-o margine de pãdure din comuna Coroiesti, în satul Hreasca. 20 de kilometri si 100 de ani! Cel putin! Aceasta este distanta care desparte municipiul Bârlad de satul Hreasca, comuna Coroiesti, probabil cel mai sãrac sat din România, locul unde nu circulã decât cãrutele, tractorul si, din când în când, masina de la Primãria Coroiesti. Peste 60 % din populatie (circa 250 de familii) trãieste din ajutorul social, restul fiind pensionari si muncitori cu ziua. Copiii fac doar opt clase, pentru cã atât îsi permit, iar din clasa a V – a si pânã în clasa a VIII – a merg zilnic pe jos, trecând dealul la Mireni, pentru cã nu au drum ca sã meargã pe el masina scolii! Singura legãturã cu civilizatia – antenele satelit, care au reusit sã pãtrundã în mai toate casele care au luminã electricã, pentru cã 10-15% din case încã nu au asa ceva.
Ascuns într-o vale, la granita dintre satul Mireni si o pãdure înfricosãtoare, la 7 kilometri de centrul de comunã, satul Hreasca poate fi oricând considerat un platou de filmare pentru un film a cãrui actiune s-ar petrece în secolele trecute. Prima impresie pe care o ai fiind aceea cã, prin pãdurea respectivã, parcã ai mai zãri niste tãtari care încã mai cautã satul Hreasca. Civilizatia, în sensul obisnuit atribuit cuvântului, încã nu a ajuns aici. Sãrãcia lucie nu numai cã e la ea acasã, dar pare stãpânã pe locuri si oameni pentru alte câteva sute de ani de acum înainte. Membrii comunitãtii, aproape 500 de suflete, sunt pur si simplu izolati, trãind din greu de pe o zi pe alta. Nu primesc ajutor de la nimeni si cu greu ajunge aici cineva din afarã. Nici Politia nu vine aici, în afara situatiei când îi gãseste la „ciordit” de lemne prin pãdure îi bagã în seamã. Si, de regulã, se lasã cu amenzi si chiar si ceva puscãrie. Aici au mai fost de multe ori si cazuri de violuri, din cauza lipsei precare de educatie si civilizatie.
Peste 60% din locuitori trãiesc cu ajutor social
Dintre cele 240 de familii, adicã în jur de 500 de locuitori, peste 60% sunt înscrisi la ajutorul social de la Primãrie. Cei care nu primesc ajutor social sunt ori pensionari, ori muncitori cu ziua sau plecati pe la muncã în alte zone din tarã, de regulã prin judetul Vrancea. Despre politicieni, ei habar nu au, pentru cã nici unul nu s-a „omorât” cu vizita mãcar, prin acest colt de Românie. Ei îl stiu pe primarul comunei, Cristian Lungu, si cam atât! Astfel, orice strãin ce apare în zonã e înconjurat instantaneu. Curiozitatea aduce ciorchine întreaga suflare a cãtunului, de la cei mai bãtrâni la copiii ce de-abia stau în picioare. „Ne-ati adus bomboane?” este întrebarea cu care te întâmpinã cei mici, în timp ce adultii au altfel de griji: „Sunteti de la Protectie, ati venit sã luati copii?”. Nu e greu sã îti dai seama care e scopul întrebãrii. Alocatiile copiilor sunt printre singurele surse de venit. Dacã acestia ar dispãrea, ar fi o tragedie. Nici mãcar apa potabilã nu e suficientã în zonã, ci existã doar o singurã sursã, o ciusmea din care iau apã sãtenii. Vin aici cu cãrutele sau cu bidoanele, beau si animalele si se mai scaldã vara si puradeii. “Am un proiect de aductiune cu apã, comun pentru satele Hreasca si Mireni, avem si puturile forate, care au apã garantat pentru 100 de ani, costã 18 miliarde de lei vechi sã-l implementãm, este fãcutã si licitatia, dar nu existã finantare ! Cât sã mai astepte si oamenii acestia?”, a spus primarul Cristian Lungu.
La scoalã, o zi da, o zi nu!
Copiii din Hreasca au grãdinitã si o scoalã cu clasele I-IV, iar cei care terminã ciclul gimnazial merg la Scoala din satul Mireni, peste deal, pe jos circa trei kilometri dus si trei întors, prin pãdure peste deal, ca sã facã clasele V-VIII. Nu au masinã pentru dus la scoalã din cauzã cã nu existã drum, iar peste puntea (foto) care leagã cele douã sate (Mireni si Hreasca) nu se încumetã nimeni sã treacã nici cu cãruta, darãmite cu masina! „Da, da, asa e! Cã noi n-avem drum, n-avem de niciunele aici! Dupã ce terminãm patru clase aci, noi ãstia mici tre’ sã ne ducem la scoalã tocmai peste deal, la Mireni, prin pãdure, vreo trei kilometri. Iarna ne este si fricã de lupi. Pe noi toti doar ne dã dracu’ de tigani si ne dã afarã când ajungem târziu la scoalã. Da’ cum sã ajungem, dupã atâta drum? Ne doare si picioarele iarna prin zãpadã. Da’ si vara e greu. Eu mã duc la scoalã o zi da, una nu, cã obosesc!” ne-a explicat un puradel de vreo 12 ani, pe nume Ionut.
N-au mâncare, dar au antene digitale!
De muncã nu poate fi vorba, sub nicio formã. Cine sã îi angajeze, analfabeti fiind, si fãrã sã stie sã facã ceva concret, si cum ar putea ajunge vreodatã la un loc de muncã, prin absurd vorbind, în conditiile în care nu au nici mãcar un drum? Pur si simplu, zona e un fel de enclavã, din care nu se iese si unde nu intrã nimeni. Doar câtiva dintre ei mai merg cu ziua pe la viile din judetul Vrancea, de unde se întorc la fel de sãraci cum au plecat. În aceste conditii, surprinzãtor, singura conexiune cu lumea realã este… televizorul. Asta, gratie nu vreunei initiative a actualei administratii locale, ci a vechiului regim comunist care a adus, cu ani în urmã, aproape inexplicabil pentru aceastã zonã, electricitatea.În satul Hreasca nu existã telefonie fixã! Nici nu ar avea cum, pentru cã nu au stâlpi de telefonie. Au câtiva dintre ei telefoane mobile, asa cã atunci câd este o urgentã se duc la cel cu telefon mobil si sunã la 112. Dar, majoritatea caselor oricât de dãrãpãnate ar fi, au antene satelit. Este singura lor modalitate de se simti parte a societãtii noastre moderne, iar desenele animate sunt singura „educatie” a copiilor din Hreasca. Iar când nu se uitã copiii la desene animate, ascultã adultii … manele de pe canalele “specializate” de televiziune. Aceasta este viata pe care sãtenii din acest colt uitat de toti, parcã si de Dumnezeu, o duc si o vor duce încã multi ani de acum înainte.
