spot_img
22.4 C
Vaslui
20-iun.-2024
spot_img

Cine si cum falsificã istoria localã?

- Advertisement -

de Ștefan Plugaru

Pagina de internet http://primarialuncabanului.ro oferã vizitatorilor ,,MONOGRAFIA COMUNEI LUNCA BANULUI JUDETUL VASLUI”, lucrare extrem de sumarã care pe lângã câteva elemente ce privesc pozitia geograficã a comunei, vecinãtãti, structurã administrativ – teritorialã, hidrografie, climã, vegetatie, faunã, compozitie etnicã si numãr de locuitori, îndeletniciri etc. abundã în informatii eronate si falsuri din punct de vedere istoric. Amatorismul si nestiinta sunt evidente prin absenta unor informatii privind viata spiritualã (biserica), istoria scolilor, dar si alte aspecte indispensabile unei monografii, lucrare care presupune ani de studiu, respectiv identificare, cercetare si interpretare a izvoarelor istorice, despre care ,,realizatorii” nu fac nici o mentiune sau trimitere cãtre surse elementare de informatie.

În opinia autorilor, adicã colectivul Primãriei comunei Lunca Banului, satul resedintã de comunã îsi trage numele de la ,,fostul boier Luca Banu”, care ,,a participat la incheierea tratatului de prietenie de la Iasi între Petru-I-Tarul Rusiei si Dimitrie Cantemir domnitorul Moldovei înainte de rãzboiul de la Stãnilesti pe Prut în 1711″. Documentele istorice nu atestã însã existenta unui asemenea personaj istoric. Relatãrile memorialistice ale rãzboiului ruso-turc din 1711, atât cele autohtone dar si ale strãinilor prezenti la conflict, indicã doar ,,casele banului”, fãrã nici un fel de mentiune a celui care detinea aceastã functie în aceea vreme si avea proprietãti în zonã. Functia de ban în Tara Moldovei a fost înfiintatã în anul 1695, de cãtre domnitorul Constantin Duca, primul mare ban fiind Teodosie Dubãu, fost mare logofãt, iar fostul domn, Antoh Cantemir, în 1705, a fixat aceastã dregãtorie dupã marele spãtar si cu un venit confirmat si de Matei Ghica la 23 nov. 1754. Atributiile marelui ban nu ne sunt cunoscute, crearea dregãtoriei fiind o influentã din Tara Româneascã. În secolul al XIX-lea aceastã dregãtorie era onorificã, fãrã ,,functiune” (Institutii feudale din Tãrile Române. Dictionar, coordonatori Ovid Sachelarie si Nicolae Stoicescu, Editura Academiei, Bucuresti, p. 35).

Ce se mai afirmã în aceastã pretinsã monografie? Citãm, redând textul asa cu l-am aflat: ,,Documentar satele ce apartin comunei au aparut in diferite etape, cel mai vechi fiind satul Broscoesti aparut inca inainte de anul 1600, apoi satul Condrea iar Lunca Banului – resedinla comunei – din documentatia oficiala a fost inliintata in anut 1894, in urma improprietaririi clacasilor venili din diferite sate ale fostelor judete, Falciu si Vaslui in special din satele Vutcani, Tanacu, Lipovat, Deleni Manjesti, Viisoara, Tatarani”. La atât se reduc informatiile istorice adunate de colectivul mai sus mentionat care aratã, pe lângã amatorismul invocat mai sus, ignorantã în cercetarea surselor documentare si istorice care au tratat istoria acestui spatiu. În atare situatie nu putem sã nu indicãm celor care au întocmit istoria (sic!) mergând pe urmele unor pretinse ,,documente gasite in biblioteca Universitatii Alexandru Ioan Cuza din lasi”, o minimã bibliografie care include volumele Documente privind Istoria Românilor, Documenta Romaniae Historica (A. Moldova), ,,Surete si izvoade”-le întocmite de istoricul Gheorghe Ghibãnescu, articolul ,,Descãlecãtori de sate. Un studiu de caz”, realizat de istoricii ieseni Corneliu Istrati si Adrian Macovei (publicat în revista Arhiva Genealogicã), care trateazã in extenso istoria majoritãtii satelor care compun actuala comunã Lunca Banului, articolele profesorului si istoricului husean Costin Clit din revistele de culturã Prutul, Lohanul, Elanul si volumul ,,Documente husene” editat recent, plus un articol despre comuna Lunca Banului al d-nei prof. Margareta Vrânceanu, publicat în revista Elanul încã din anul 2006, ca sã redãm o minimã biografie, lucrãri care cuprind numeroase documente si date istorice despre fostele si actualele sate de pe cuprinsul acestei comune situate pe valea Prutului.

În ideea reconstituirii – mãcar partiale – a adevãrului istoric, vom cãuta sã facem o prezentare sumarã, datoritã spatiului editorial redus, a satelor care compun astãzi comuna si care, unele dintre ele, se gãsesc în vetrele altor sate si mosii medievale, dispãrute între timp. Trebuie sã precizãm cã spatiul actual al comunei, asemeni Stãnilestilor, a fãcut parte din dania domneascã a lui Alexandru cel Bun din 1429 cãtre feciorii vornicului Oanã (Stanciu, Lazãr si Costea), pentru slujba credincioasã a tatãlui lor fatã de domnie. Cu timpul, urmasii acestora, în special cei ai lui Costea, care a mostenit o parte însemnatã din teritoriul dãruit de domnie, au înstrãinat mare parte din teritoriul celor zece sate din dreapta Prutului, care au devenit în cursul vremii proprietãti domnesti (ocolul Stãnilestilor), episcopale, boieresti, rãzesesti….

Originile unei pãrti a locuitorilor satului resedintã de comunã de astãzi, Lunca Banului, care este pozitionat pe locul, sau în imediata vecinãtate, a satului dispãrut Mãicani (atestat documentar la 8 iunie 1625 ca danie domneascã a lui Radu Vodã Mihnea cãtre vornicul de gloatã Ionasco Cehan), cuprins odinioarã în ocolul Stãnilestilor, trebuie cãutate spre sud, în Lunca Veche. Satul de astãzi (Lunca Veche), numit altãdatã chiar Lunca Banului, este asezat pe fosta mosie Pãulesti, atestatã documentar la 13 august 1584, când fratii Arvat cumpãrã silistea de la urmasii lui Costea, cu 350 de zloti tãtãrãsti. Urmasii acestor frati de origine sud – dunãreanã sunt rãzesi, iar satul Pãulestii îsi continuã existenta – cu numele schimbat în Lunca Banului dupã cum aflãm din catagrafiile (recensãmintele) din 1772-1773 si 1774, ca sat de postasi (33 de oameni) ce slujeau la statia de postã din Vetrisoaia. Dupã reforma agrarã din 1864 si ca urmare a legilor din 1881 si 1889 privind vânzarea cãtre tãrani în loturi mici a pãmânturilor din mosiile statului, locuitorii din Lunca Banului întemeiazã o asezare cu acelasi nume pe domeniul statului Stãnilesti, în vatra Mãicanilor, unde au adus cu ei si biserica, reclãditã în noua vatrã de sat sistematizat. Fosta asezare cu acelasi nume (Lunca Banului) a rãmas pãrãsitã pânã dupã primul rãzboi mondial când, în urma aplicãrii reformei agrare din 1921, s-a înfiintat un sat de împroprietãriti, care a purtat numele de Lunca Nouã pânã în anul 1964, moment în care a luat denumirea actualã, Lunca Veche.

Otetoaia, sat aflat la sud de fostul sat Mãicani, este atestat într-un document datat între 1602 – 1604, când Ieremia Movilã Vodã face danie Episcopiei Husilor, alãturi de alte asezãri, satul si mosia ,,Cãzãecii” (Cozieci), apãrut în documente anterioare, de secol XVI, sub variantele toponimice Cozmecea, Cozancea, Cãzãceni. Satul a dispãrut în vremea conflictului ruso- turc din vara anului 1711, când purta numele de Gârla Vlãdichii (cu referire la proprietar, respectiv episcopul Husilor). Risipit în vremea rãzboiului ruso – turc, sãtenii au cãutat sã îl refacã dar în altã vatrã, spre vest, pe o terasã de sub deal, lângã Fântâna lui Otãt, de la care satul a luat forma femininã a topicului, Otetoaia. Mutati în Stãnilestii Episcopiei de Husi, fostii locuitori, la care s-au adãugat altii – fãrã pãmânt, veniti din diverse sate ale fostelor judete Fãlciu si Vaslui, au refãcut satul dupã 1907, unde este si astãzi, în preajma vechii vetre, pe o suprafatã de 51 hectare, unde s-a ridicat un sat cu o retea sistematizatã de uliti si locuri de casã în suprafatã de 20 prãjini, care odatã cu trecerea timpului a tot crescut în suprafatã si numãr de locuitori.

La sud de Otetoaia s-a aflat un alt sat, Drãguseni, mentionat într-un document din 10 martie 1581, dispãrut apoi prin vitregia vremurilor, cum dispãrut a fost si satul de pe mosia cu acelasi nume, Cioricesti, la gura Hârtopului, atestat documentar în 1603, aflat la 5 km sud de actualul centru de resedintã al comunei Lunca Banului si care a dispãrut, la rândul sãu, în prima jumãtate a secolului XX, dupã ce în 1941 era înregistrat drept cãtun al satului Focsa.

În preajma Pãulestilor a existat o altã mosie, Vârîti, cu un sat dispãrut si el, care data din prima jumãtate a secolului al XVI -lea, vândut de urmasii lui Costea în anul 1584, sau mai înainte, care avea sã se pustiascã cu timpul, devenind în secolul al XVIII- lea seliste. La sud – est de satul Lunca Veche de astãzi a fiintat o altã micã asezare dispãrutã cu timpul, numitã Scheia, alta decât cea aflatã pe pârâul Sãrata, care dateazã din 1609, si a apartinut lui Nestor Ureche, tatãl cronicarului Grigore Ureche. Mai jos de Lunca Veche dar spre sud, la circa 2 km, a existat un sat, Pojorãnii, mentionat în documentele vremii la 1640 în stãpânirea unui Alontie Pojar, care a ajuns în 1952 sã fie înglobat în Lunca Veche.

În ceea ce priveste satele Broscosesti, Condrea si Rãducanii, mosiile acestora s-au întins pe cele douã maluri ale Prutului, având un capãt în dreapta Prutului si o mare parte a teritoriului întins în Basarabia. Dacã despre existenta satului Rãducani aflãm dintr-un hrisov din ,,1776 avg(ust) 29, de la Grigori Alicsandru Ghica v(oie)v(o)d de când sunt trecuti 44 ani, prin cari se întãresti stãpânire clironomiilor spãtariului Darii, anumi Iancul si Vasâli pi mosia Rãducanii la tîn(u)t(u)l Fãlciiului, arãtând cã acesti mosii Rãducanii sã hotãrãsti pi din sus cu mosiia Dobrenii a episcopiei Husului”, Marele Dictionar Geografic al României, vol. II, apãrut la Bucuresti în anul 1899 sub coordonarea lui George Ioan Lahovari, general C. I. Brãtianu si Grigore G. Tocilescu, lucrare care preia informatiile adunate din surse orale si publicate de cãtre C. Lascãr în al sãu ,,Dictionar geografic al judetului Fãlciu”, publicat la Iasi, în anul 1893, nu face nici o mentiune privind momentul atestãrii documentare a satului Broscosesti, iar despre satul Condrea se afirmã cã a fost întemeiat de cãtre un bãtrân rãzes, Vicol Condrea, ,,care s-a stabilit pentru prima datã în acest loc pe la anul 1804″, iar locuitorii ,,au rãzesie cãpãtatã în trupul mosiei Mãldãreni, de pe timpul Hatmanului Costache Ghica, dupã cum ne spun bãtrânii. Aceastã mosie se aflã astãzi pe proprietatea Telemãnestilor” (MDGR; vol. II, p. 586).

Din cele evidentiate pânã acum – sumar, cãci vom reveni într-un material viitor-, constatãm o locuire din vechime a acestui areal, pe care cercetarea sumarã a unor izvoare documentare si lucrãri istorice ne-a permis sã o reconstituim în linii mari, departe de afirmatiile îndoielnice si eronate ale unui colectiv, bãnuim, de bunã credintã dar nespecializat cu domeniul istoric. În atare situatie ne întrebãm cui folosesc asemenea lucrãri prost întocmite dar pretentios intitulate, cum e cea a comunei Lunca Banului, aruncate spre lecturã în lumea virtualã a Internetului si creînd deservicii atât initiatorilor dar si cititorilor?!

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

5 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.