INTERVIU Când se lasã seara peste Bucuresti sau Metabolism va avea premiera în România în data de 20 septembrie, la cinematograful Studio din Bucuresti, fiind distribuit de Independenta Film si international de Wild Bunch. Din distributie fac parte Bogdan Dumitrache, Diana Avrãmut, Mihaela Sârbu si Alexandru Papadopol.
Interviu realizat de: Marcus Rothe
Rep. DE LA CE A PLECAT IDEEA ACESTUI FILM?
Corneliu Porumboiu: Scriam deja la scenariu, când a fost propus un proiect de lege care ar fi schimbat modul de finantare a filmelor în România: ca sã obtin fonduri, ar fi trebuit sã prezint nu doar scenariul, ci si un storyboard detaliat. Am fost împotriva acestei legi, dar mi-a amintit de perioada mea de pregãtire ca cineast. M-am format în limita peliculei de 35mm, a necesitãtii de a planifica fiecare cadru. Tot datoritã acestor restrictii s-a dezvoltat si preferinta mea pentru repetitii si cadre lungi. Deci am vrut sã vorbesc despre nasterea unui film si constrângerile impuse.
ESTE ACEST FILM INFLUENTAT DE EXPERIENTE PERSONALE?
C.P. Sã zicem cã mai degrabã de cosmarurile altora. M-a inspirat experienta unui prieten cineast care si-a investit toti banii în productia filmului sãu, pe care a început-o acum zece ani si care s-a oprit în mijlocul filmãrilor. M-a inspirat ideea unei filmãri care nu se terminã… În cele din urmã, am vrut în mod special sã îndrept camera spre ceea ce face regizorul, sã arãt cum lucrãm, metodele pe care le folosim, cum se realizeazã un proiect; o privire în spatele cortinei
CE TE-A INTRIGAT CEL MAI MULT LA UN CINEAST AFLAT ÎN CRIZÃ?
Paul, regizorul, crede cã este bolnav. Pivoteazã în jurul acestei frici, o fricã irationalã poate, a unei boli ascunse. Se dovedeste a fi un ulcer, care devine o adevãratã obsesie. Paul se fereste de contactul cu ceilalti si mai degrabã se retrage în sine, dorind în mod categoric sã demonstreze cã boala lui e realã. Îi vedem endoscopia, aceste imagini extrem de personale ale constitutiei sale interne, în contrast direct cu „mega” filmul politic pe care îl filmeazã.
ACEST REGIZOR ÎNTRUCHIPEAZÃ PENTRU TINE IDEEA DE CINEMA REALIST?
Da, pentru cã el este obsedat de dorinta de a fi obiectiv în ceea ce face, ca si oglinda despre care vorbeste Stendhal în teoria sa cu privire la romanul realist, „o oglindã purtatã de-a lungul unui drum. Câteodatã ea reflectã cerul albastru, altã datã noroiul din bãltoacele de la picioarele dumneavoastrã”. Dar noi întelegem cã ceva din interiorul acestui regizor nu functioneazã, poate încrederea în sine, sau poate convingerile sale.
CARE E IMPORTANTA ÎNDOIELII – ESTE ACESTA UN FILM DESPRE NEHOTÃRÂRE?
Da, e cazul acestui regizor: nu poate lua o hotãrâre. Îmi place sã lucrez cu acest interval de timp, cu acest gol în timp… Filmele mele nu sunt revelatii impresionante dar îmi place sã arãt aceste mici momente din viatã care în cele din urmã se schimbã putin. Aici am decis sã plonjez în mijlocul unei filmãri, ca într-un microorganism. Filmul înainteazã prin detalii, prin reflectii… Regizorul o ia razna, dar actiunile si îndoielile sale spun multe despre întreg: corpul sãu, viata sa si orasul sãu, indisolubile.
SUNT FILMELE TALE CARACTERIZATE DE UN REFUZ AL NARATIUNII DE TIP CLASSIC, ADUCÂND ÎNTOTDEAUNA ÎN DISCUTIE PROFESIA TA?
Am decis sã spun o poveste mai degrabã abstractã, dar în acelasi timp îmi place aspectul sãu tragicomic. Cumva aratã nonsensul profesiei mele. Când ai asteptãri mari este important, în cele din urmã, sã întelegi partea absurdã a realizãrii unui film. Cinema-ul (…) este un mod de a privi lucrurile. Sã mã uit în spatele cortinei si sã arãt pauzele lungi, momentele de asteptare, mi s-a pãrut mai important decât sã spun neapãrat o poveste. Cred cã toate filmele mele sunt despre starea aceasta intermediarã. În A fost sau n-a fost?, personajele sunt suspendate între trecut si prezent. În Politist, adjectiv, personajul principal penduleazã între profesie, legea pe care ar trebui s-o aplice si propriile credinte si dorinte.
NU AJUNGEM SÃ-L CUNOASTEM PE PERSONAJUL PRINCIPAL; EL RÃMÂNE UN MISTER.
Urmãrim personajul prin limbajul trupului. De asemenea, am tinut ca el sã fie numai în present. Nu este caracterizat de actiunile sale, ci de situatii si dialoguri. Apoi întelegem cã în sinea lui se dã o permanentã luptã: între filmul sãu si relatia sa cu actrita, între ambitiile sale profesionale si viata sa realã, între bucãtãria orientalã si cea occidentalã. Filmul meu reflectã schizofrenia regizorului: trupul sãu bolnav ca parte a unui organism si mai mare, lumea din care face parte. Personajul meu nu are nicio dorintã sã fie eroic.
CUM ÎTI CONSTRUIESTI RELATIA CU REALITATEA?
Dialogurile lungi din filmele mele emanã o anume tensiune. Dar nu îmi place ideea de film bazat pe personaje exceptionale aflate într-o situatie exceptionalã. Toate filmele mele spun povestile unor oameni în situatii intermediare. Filmele mele jongleazã cu aceastã frustrare. În filmul meu anterior, Politist, adjectiv, este asteptat un anumit deznodãmânt, ca într-un thriller, dar filmul se terminã cu o discutie si nu cu o scenã de actiune.
CRIZA ESTE INTENSIFICATÃ DE UN CONFLICT REAL: ÎNTRE REGIZOR SI ACTRITÃ SE ÎNFIRIPÃ UN FLIRT…
Mã intereseazã cum se amestecã viata profesionalã si cea privatã – pânã la ultima scenã din film. Vorbesc despre o zi anume, o perioadã ambiguã din timpul filmãrii, când regizorul începe sã-si piardã directia. El vrea sã extindã rolul actritei sale Alina printr-o filmare a unei scene nud cu ea, dar în final se rãzgândeste… Îmi place sã prelungesc aceste momente de îndoialã si nehotãrâre pe parcursul unei zile de filmare.
DE AICI ASPECTUL COMIC AL SCENELOR DE REPETITII?
Da, mi se pare amuzant sã aruncãm o privire din afarã asupra acestor repetitii care se desfãsoarã la nesfârsit. Înainte de filmare, îi vedem pe regizor si pe actritã repetând neobosit aceleasi gesturi si miscãri, pânã când totul devine caraghios si deplasat.
CUM L-AI GÃSIT PE ACTORUL DIN ROLUL REGIZORULUI, CARE ÎNTR-UN FEL REPREZINTÃ UN ALTER EGO AL TÃU?
Îl cunosc pe Bogdan Dumitrache (Paul, regizorul) de 10 ani, deoarece el a fost directorul de casting pentru filmele mele anterioare. Stiam cã e un tip cerebral. Initial am scris scenariul pentru cineva care semãna prea mult cu mine. Din fericire, Bogdan a venit si cu alte lucruri: mobilitate, fragilitate si disolutia limitei dintre minte si trup care caracterizeazã personajul sãu.
SI PE ACTRITÃ?
Diana Avrãmut (Alina) este actritã de teatru. Am cãutat actrita potrivitã o lungã perioadã, iar ea m-a convins, datoritã întelegerii profunde a textului si a modului cum trebuie sã se miste.
CUM AI LUCRAT CU ACTORII?
În acest film am încercat sã-mi schimb putin metoda. Înainte eram foarte precis în dialoguri, în ceea ce scriam. De data asta am încercat sã fiu mai liber cu actorii. Am repetat mult si am rescris scenariul adesea. Am avut multe asteptãri de la ei.
CUM EXPLICI TITLUL MAI DEGRABÃ ENIGMATIC AL FILMULUI TÃU?
Propozitia „Când se lasã seara peste Bucuresti” descrie pentru mine acest sentiment de a fi mereu „între” lucruri, într-o stare intermediarã, cãutând. În acelasi timp, cuvântul „metabolism” evocã trupul, existenta fizicã. Nu vedem niciodatã imaginile care sã ilustreze acest titlu. Aceastã dublã referintã face filmul meu mai abstract dar si mai absurd.
DE CE FILMEZI ÎNTOTDEAUNA NUMAI CADRE LUNGI?
Filmând aceste cadre lungi, mã intereseazã un fel de obiectivitate, o energie anume între actori. Vreau sã arãt relatiile dintre trupuri fãrã a mã concentra exclusiv pe dialog. Nu vreau ca spectatorul sã fie condus de montaj, ci doar sã arãt trecerea timpului, sã mã aflu mai aproape de timpul real. În cadrele lungi pot sã mã întorc si sã lucrez cu materialul primar.
TE CONCENTREZI PE RELATIA COMPLEXÃ DINTRE REGIZOR SI ACTRITÃ DAR NU ARÃTI NICIODATÃ MOMENTELE LOR DE INTIMITATE. DE CE ÎNCHIZI USA LA SCENA LOR DE SEX?
Initial am filmat scena cu usa deschisã, dar dupã aceea mi s-a pãrut cã arãta prea mult. Aceastã scenã ar fi deplasat centrul de gravitate al filmului. Ar fi atras prea multã atentie. Asa cã acum doar auzim ce se întâmplã dincolo de usã.
CAMERA NU SE MISCÃ NICIODATÃ, CU EXCEPTIA IMAGINILOR ENDOSCOPIEI. DE CE CONFRUNTI PRIVITORUL CU ACEASTÃ FILMARE CRUDÃ?
E digitalã, e un alt punct de vedere, un mod diferit si necesar de a-ti imagina… Aceste imagini deranjeazã, iar ele formeazã un contrast cu restul, filmat pe 35mm. Avem senzatia cã ne îndreptãm spre ceva nou. Pentru mine, cinema-ul e plin de discontinuitãti care ne permit sã reconstruim traiectoria unui personaj.
CÂND ESTE ABORDATÃ IDEEA DE FILM ÎN FILM, NE GÂNDIM LA TRUFFAUT, FELLINI, GODARD. MAI AI SI ALTE REFERINTE?
Nu am folosit acele filme ca punct de pornire, dar am vãzut mult Hong Sang-soo. Îmi place cinema-ul de felul ãsta, oamenii înainte ca filmarea sã înceapã, sau în timpul pauzelor… Asta m-a inspirat. Filmul meu e mai mult ca un zoom în detaliile microscopice ale unei filmãri. Am fost inspirat si de Contempt al lui Godard, de scenele dintre Brigitte Bardot si Michel Piccoli din apartament, si chiar mai mult de Ed Wood. Tim Burton aratã atât de bine pasiunea si absurditatea realizãrii unui film!
CUM INTEGREZI ACESTE INFLUENTE CINEMATOGRAFICE?
Câteodatã îmi place delicatetea, cruzimea si poezia, ca în dialogurile si regia lui Eric Rohmer, sau în universul lui Hong Sang-soo. Acesti regizori reprezintã o parte a structurii mele culturale. Ca român, sunt între Est si Vest, iar în România încã avem probleme de identitate: unde ne e locul?
ÎN FILM, ACTRITA SE OPUNE INDICATIILOR SI CÃUTÃRILOR DE SENS ALE REGIZORULUI… ESTI UN REGIZOR RÃBDÃTOR?
Un regizor nu-i poate spune niciodatã unui actor cã poate merge în directia pe care el sau ea o doreste. Este imposibil. Dar în filmul meu devine posibil deoarece relatia lor depãseste anumite granite.
REGIZORUL TÃU PARE CÃ TRÃIESTE DOAR PENTRU MUNCA LUI. SI TU TE DEDICI TRUP SI SUFLET PROIECTELOR TALE DE FILM?
Înainte eram destul de hotãrât. Nu am râs nici mãcar o datã în timpul filmãrilor la primul meu film. Acum e putin mai relaxat. Îmi place foarte mult sã muncesc dar în acelasi timp am înteles cã în viatã sunt lucruri mai importante decât cinema-ul.
TE RECUNOSTI ÎN PERSONAJUL ACESTUI REGIZOR?
Din fericire, n-am avut niciodatã o zi de filmare ca asta!
