ISTORIE… Imperiul rus a fost definit de prin secolul al XVIII-lea drept o „închisoare a popoarelor”. Dupã ce au stat peste douã secole sub jugul tãtarilor, rusii s-au eliberat si au început sã supunã alte popoare sub jugul lor. Initial, a fost vorba de popoare mici, fãrã dezvoltare economicã, fatã de care rusii erau superiori, cu toatã înapoierea lor. Aici s-a adeverit proverbul cã în tara orbilor, chelul este împãrat. A urmat, la începutul secolului al XVIII-lea, modernizarea Rusiei sub Petru cel Mare si de acum dorintele sale de cucerire se îndreaptã spre Europa. Noi rãzboaie, noi cuceriri, printre care si Basarabia în 1812. În 1940, rusii reocupã acest teritoriu românesc si, între altele, vor aplica si aici vechea politicã ruseascã a deportãrile prin care se urmãrea ruperea membrilor unei natiuni sau alta de locurile natale de origine, urmând în mod firesc deznationalizarea lor. Înainte de revolutia bolsevicã, rusii îi deportau pe basarabenii care se împotriveau rusificãrii, iar pe alti locuitori îi momeau cu proprietãti de pãmânt în alte zone ale Rusiei – nordul Caucazului, zona fluviului Volga etc. În locurile rãmase erau adusi ucrainieni, rusi sau colonisti germani. Din 1940, sovieticii reiau vechea politicã, de data aceasta cu multã violentã, provocând imense suferinte românilor de peste Prut.
Dan Ravaru
Revista Historia ne prezintã în ultima vreme o serie de studii tot mai interesante asupra acestei probleme. În iulie 1918, apare un interesant si foarte amplu interviu realizat de Ludmila D. Cojocaru si Virgiliu Bârlãdeanu, cu o victimã a acestei politici rusesti, Elena Bliuc, deportatã din comuna Sudarca. În primul rând, este redatã atmosfera extrem de apãsãtoare din 1940, când a fost cedatã Basarabia: „când au venit rusii, în 1940, de acuma ne temeam toti. S-a auzit de deportãri, chiar din ’40 au început deportile. Nu asa masiv ca în ’41 si ’49, dar din alte sate vecine au deportat si în ’40 si le era fricã oamenilor. Când frontul a înaintat (1941), pãrintii s-au linistit cã o sã rãmânem cu românii, s-au bucurat foarte mult chiar” (p. 38). Aceastã atmosferã de liniste, de calm si de încredere nu dureazã, însã, mult. Rusii câstigã tot mai mult teren, Basarabia va intra, din nou, sub ocupatia lor. Continuãm cu un amplu citat, care credem cã prezintã interes deoarece este asa cum au subliniat autorii interviului, o voce din popor sau, cum am spune noi, un fragment de istorie vie: „Dimineata devreme, nu rãsãrise încã soarele – trebuia sã dormim, cãci am terminat lucrul, la piatã am fost (râde trist!) – am fost trezitã de tatãl cumnatei mele. El locuia în centrul satului, aproape de selsovet si a auzit de nevoile astea care erau prin sat. Afarã cotcodãceau gãinile, hãmãiau cânii… El a venit sã vadã ce se face la noi, a intrat în casã si zice: «Lenuta, du-te acasã…», «De ce asa dimineata?!», «Du-te si-i vedea…». M-am dus acasã: ofiteri, soldati din ãstia KGB-isti – era plinã ograda de ei. Ofiterii aveau în subordine soldati cu automate. Lãsau câte un soldat la fiecare gospodãrie sã ne pãzeascã, nu cumva sã fugim. Peste o casã – au fost la altã familie. Cineva de-al nostru din sat îi ducea, cã nu stiau soldatii unde sã se ducã. La noi acasã tot au lãsat un soldat… Mama tocmai plãmãdise pâine de cu searã si trebuia sã coacã pâine în ziua ceea. A fost noaptea de marti spre miercuri când ne-au ridicat. Dupã asta au mai fost câteva nopti, cât au luat lumea: erau din cei pe care nu i-au gãsit acasã si i-au cãutat încã vreo câteva zile. Mama frãmânta pâinea, iar tata plângea. Soldatul rãmas sã ne pãzeascã – stiti, era un soldat bun, daaa! – îi zicea lui tata pe ruseste: «Taicã, nu plânge…», «Cum sã nu plâng?! Eu cincizeci de ani am muncit aici!» – zicea tata…” (p.39). A urmat lungul drum spre Siberia, spre rãsãritul Siberiei. Pe drum erau mintiti cã în curând vor ajunge la destinatie, cã drumul se va termina.
„Antoane, ãstia nu-s de aceia rusi care au fost, ãstia-s lupi în piele de oaie. Hai si trece Prutul„
Sunt prezentate nenumãrate aspecte, ne oprim iarãsi la unul dintre ele: „Am mers o lunã de zile, vã închipuiti!? Ne-au dus la 6 iulie, am ajuns la începutul lui august. În Novosibirsk ne-au dus la baia publicã. Ne-au dezbrãcat în pielea goalã, ne-au luat hãinutele toate si le-au dus la etuvã (dezinsectie). Era o salã mare, unde ne-au dus pe noi, femeile. La un moment, au intrat doi soldati, cicã sã ne supravegheze. Iatã, ei spuneau despre nemti, da’ ei?! Au intrat peste noi; când i-am vãzut, am întepenit. Erau acolo femei bãtrâne, erau fete mari. Ne-au intimidat. Aveau ei dreptul sã vadã dacã nu fuge cineva, dar cum sã fugi goalã?!” Pânã în lagãr, viata deportatilor s-a desfãsurat în mizerie si foame. Primeau hranã doar o datã pe zi, si atunci un fel de terci. Au cãlãtorit pânã în Amur într-un vapor, care a trecut apoi pe un afluent al acesteia. Deportatii erau lãsati pe rând în porturi în asa fel încât erau despãrtiti unii de altii. Viata se scurgea sub semnul tristetii si al lipsei de sperantã. În sfârsit, în martie 1953, un mare eveniment: a murit Stalin, de aici sperante de viitor. Pãrintii erau bucurosi cã a murit „câinele” de Stalin si cã apãrea zorii libertãtii. De fapt, cei mai multi au rãmas în Siberia, unde si-au început o nouã viatã, asa cum s-a întâmplat si cu Elena Bliuc, una din sutele de mii de victime ale deportãrii. Aceiasi autori continuã studiile de istorie vie pentru urmãtorul numãr din revista Historia. De data aceasta, au în vedere mai multe personaje din diferite pãturi sociale sau de pregãtire: „Maria Romanenco Ciobanu, originarã din satul Puhãceni, raionul Anenii Noi are amintiri detaliate, zgomotoase, amintirile unui copil de 10 ani din acea varã a anului 1940: «eu tin minte, la noi e trecãtoare peste fluviul Nistru. Încã prin ’30 auzeam hodorogind încolo de pe Nistru, unul trecea încolo si altul încoace»”. Iatã, deci, într-o formã simplã faptul cã locuitorii Basarabiei deja erau la curent cu concentrãrile sovietice de dincolo de Nistru, la fel, cu încercãrile unor români de peste Nistru sã treacã în România. Într-un alt interviu, o locuitoare din Costuleni-Ungheni îsi aminteste de perioada 1941, cea a deportãrilor si cea din 1949, când se afla în Siberia: „Începe prin a reda un dialog între tatãl sãu si o rudã apropiatã în timpul venirii sovieticilor: «Stii, Antoane, trebuie sã fugim în România», «da’, tata, cum sã-mi lepãd casa? Eu de abia mi-am fãcut vie hultuitã, de abia mi-am cumpãrat semãnãtori, nu pot». Nãsel Vichentie îi zice: «Antoane, ãstia nu-s de aceia rusi care au fost, ãstia-s lupi în piele de oaie. Hai si trece Prutul». Povestea se continuã. Pãrintele Vichentie s-a refugiat la Bucuresti, tata spunea la fratii lui mai târziu vorbele astea, de asta tin minte si eu cuvintele astea. Tata credea cã o sã munceascã, ca înainte, la pãmânt si o sã fie gospodãrie cum a fost. Sã fi trecut atunci Prutul, treceam în România si nu era atâta suferintã”.
Tatãl actritei Stela Popescu, închis în gulagul sovietic
Celelalte amintiri sunt întrutotul asemãnãtoare, mereu este amintitã câte o dimineatã care a însemnat începutul suferintelor pentru nenumãrate familii. Fãrã informatii precise, cu posibilitatea ca din toatã averea sã poti lua cu tine numai ce poti duce în mânã, aceasta a fost fata nenumãratilor basarabeni. Modelul sovietic s-a aplicat mai târziu si în România, când o parte din cetãtenii din Banat au fost strãmutati în Bãrãgan, de aceea majoritatea românilor au uitat sau nu au stiut niciodatã. Încheiem cu un alt interviu, de data aceasta realizat de Dinu Postarencu si legat de familia foarte cunoscutei actrite Stela Popescu. Putini au stiut în cursul vietii sale cã este basarbeancã de origine si aproape nimeni nu stia prin ce suferinte a trecut tatãl sãu. Era învãtãtor în Basarabia si, ca toti învãtãtorii, era si ofiter de rezervã. De aici au plecat bãnuielile asupra sa si, mai ales, a fost condamnat pentru faptul cã pregãtea tinerii în cadrul activitãtilor pre-militare. De la bun început, tatãl sãu are statutul de bãnuit, este mereu chemat la interogatorii în legãturã cu proprietãtile pe care le detinea si, mai ales, era chestionat în ceea ce priveste apartenenta politicã. La un astfel de interogatoriu, rãspunde sincer cã a fãcut parte din Partidul Tãrãnesc, dar specificã lipsa unei propagande anti-sovietice în rândurile partidului din care fãcea parte. Rusii au hotãrât, însã, sã-l aresteze si, ca în majoritatea situatiilor de acest gen, au recurs la ajutorul minoritarilor. „Dosarul arestãrii contine procesele verbale redactate la 23 si 24 septembrie, în timpul audierii martorilor Rubin Abram Loks, Simon Ehil Vizit, Mendel Abram Meleshensky, Huna Abram Loks, toti patru originari din Telenesti”. Acesti martori au sustinut atitudinea anti-sovieticã a lui Vasile Popescu, tatãl Stelei Popescu, atât în rândul tinerilor pe care îi instruia, cât si în comunitatea sãteascã. La 28 septembrie, au fost audiati încã doi martori – Moisei Iosef Vasiman si Tulea User Sihman, originari toti din Telenesti si dând declaratii asemãnãtoare celor de dinainte. Alte documente prezintã drumul spre închisoare si deportare a lui Vasile Popescu pe care fiica sa nu le-a mai vãzut decât mult mai târziu. Desi tatãl i-a trimis mereu scrisori, timp de 18 ani, Stela Popescu nu a primit niciuna. Dupã eliberare, nu a avut voie sã pãrãseascã Basarabia decât mult mai târziu. Iatã, în încheiere, ce a declarat Stela Popescu: „pânã în 1977, când l-am adus în România, legea cerea ca el sã fie pensionat pentru a pleca din Basarabia. Asa s-a întâmplat în 1975, iar timp de 2 ani am fãcut cereri de reîntregire a familiei cãtre Marea Adunare Nationalã, eu la Bucuresti, el la Moscova. A trãit pânã la 91 ani, cu toatã aventura din Siberia”.
