Drumuri spre nicăieri: istoria satelor depopulate și izolate din județul Vaslui- Zgura, Băgău și Tăietura-Lingurari (FOTO)

FILE DE ISTORIE LOCALĂ… România se confruntă cu o scădere a populației accelerată, o problemă majoră în domeniul securității sociale, iar satele județului Vaslui excelează în această statistică, cu scăderi considerabile în numărul populației din mediul rural. Lipsa locurilor de muncă, lipsa infrastructurii, corupția și sărăcia sunt principalele motive pentru care satele județului nostru înregistrează scăderi considerabile în rândul populației, în unele cazuri, de peste 25%. Comuna Oltenești și Hoceni se înscriu printre comunele care au avut o scădere în numărul populației din 2011 până în anul 2021. Astfel, satul Zgura care aparține de Oltenești și cele două foste sate Băgău și Tăietura-Lingurari (astăzi Rediu) care aparțin de Hoceni, vor fi obiectul articolului de față, fiind victimele depopulării.

Pe drumul european 581 spre Huși, vom întâlni satul și comuna Oltenești la dreapta. Intrat în Oltenești, după puțin timp părăsești asfaltul și ajungi la drumul de legătură cu satul Zgura, care ți se pare a fi de fapt o înfundătură. Însă, mergând aproximativ 4 km pe drumul Cuzei, după cum era denumit de locuitori, ajungi la un mic sat, parcă înghețat în timp. Înconjurat de marea pădure ce se întinde de la Huși până la Vutcani, cu ulițe goale, case mici și vechi, majoritatea părăsite, acesta este satul Zgura. Totuși, locul are ceva aparte: liniște, peisaje frumoase, vecinătatea animalelor sălbatice, dar și o bogată istorie. 

Satul Zgura, format din două părți, Zgura de Jos și Zgura de Sus

Ocupația sătenilor, încă din secolele trecute, a fost creșterea animalelor și agricultura. La marginea de est a satului, lângă pădure, se află biserica din lemn, construită în jurul anilor 1910. În apropiere a existat și un schit de călugări, construit în anul 1838, dar care a fost distrus prin ardere, necunoscându-se motivul. Printre bătrânii satului circula o legendă precum în schit ar fi pătruns Alexandru Ioan Cuza, deghizat în țăran, unde a aflat despre păcatele călugărilor. La schit locuiau atât măicuțe cât și călugări, iar printre oameni circula un zvon că s-ar fi născut mai mulți copii care ulterior au fost aruncați în iazul de lângă micul schit. Domnul Cuza a ordonat incendierea schitului și distrugerea iazului. În anul 1904 a fost ridicată o piatră spre aducerea aminte a ceea ce a fost odată schitul Zgura. Figura domnitorului este strâns legată de istoria celor trei sate, toate fiind străbătute de drumul Cuzei, pe care domnul mergea la moșia familiei de la Barboși. Istoricul Gheorghe Ghibănescu descrie priveliștea satului Zgura în timpul unei călătorii în anul 1904: „Drumul apucă prin ogoare și atinge satul Zgura și schitul Zgura. Din cea mai fragedă copilărie mi s-a vorbit în casă de schitul Zgura și despre acei care și-au dus viața călugărească în acest colț uitat de lume. Erau codri pe atunci. Ursul bătea la ușă, sau lua știubeele în brațe și fugea în pădure. Pădure, pădure, pădure în toate părțile! Ce-o fi fost 80 de ani în urmă. Aici era cot și înfundătură de pădure. Și azi se mai găsesc cerbi, ciute și căprioare, și azi ursul apare rar. Mai demult era musafirul nepoftit în căruța lăutarilor din Hoceni”.

„Odată cu slobozenia vă dăruiesc și locuri pentru bordeie în poiana de pe coasta Tăeturii”

În apropierea intrării în satul Zgura este o bifurcație, la dreapta, pe drumul Cuzei, se ajunge la Băgău și Tăietura, foste sate de meșteșugari, aflate la distanță de 3-4 km. Cele două foste sate au fost înființate la începutul anilor 1800 din țărani clăcași aduși de pe alte moșii, cât și din lucrători forestieri. Locuitorii celor două sate și-au cîștigat renumele ca fiind foarte buni meșteșugari în lemn, confecționând linguri, războaie de țesut, scaune și altele. Bătrânii din Băgău și Tăietura aveau privilegiul de a fi vizitați de domnul Cuza, care în timpul domniei mai trecea prin dreptul celor două sate, un articol din anul 1939 prezintă o călătorie a domnului: „Originalitatea faptelor lui Vodă Cuza a transformat scurta sa domnie în legendă. Domnitorul nostru era omul căruia îi plăcea să exploreze și să cerceteze profund, chiar și în fața împăratului dracilor. De multe ori, fără să se gândească la șiretenia omenească, punea câte o întrebare sau cerea să se facă ceva, ca și cum ceea ce propunea ar fi fost dreptatea întruchipată, de la care nici Dumnezeu nu s-ar fi putut abate. Alteori, se întâmpla să observe lucruri potrivnice dreptății și legilor. În primul an al domniei, prin luna mai sau iunie, Vodă s-a dus să se odihnească câteva zile la moșia Bărboși din județul Fălciu. Țiganii din satul Tăetura, la circa trei kilometri de curtea boierească a Cuzeștilor de la Bărboși, păstrează și astăzi multe amintiri despre Domn. Sunt glume și întâmplări care au trecut din gura țiganilor robi, angajați ca feciori și bucătari, în legendele și poveștile cetățenilor de astăzi – oameni liberi, fii și nepoți ai foștilor servitori ai neamului țigănesc. Satul Tăetura, așezat pe o coastă și alcătuit din câteva bordeie la marginea pădurii, arată că oamenii care s-au stabilit aici nu au fost atrași de vreun interes material, ci mai degrabă au fost lăsați aici din mila lui Dumnezeu și voința unui om care le-a spus: „Odată cu slobozenia vă dăruiesc și locuri pentru bordeie în poiana de pe coasta Tăeturii”.

Drumul menit de Dumnezeu pentru liniștea și odihna unui om chemat la destinele unui popor viteaz

Cine trece prin fața satului Tăietura simte o strângere de inimă atunci când intră pe „șoseaua Domnului”, un drum de o frumusețe răpitoare. Când te desparți de drumul care duce de la Oltenești la Deleni și ocolești ușor dealul dinspre Bărboși, ți se deschide înainte o cale atât de dreaptă și atât de frumos umbrită de fagi, carpeni și stejari de-a lungul ei, încât, la o distanță de cel mult doi kilometri, dacă n-ai vedea lumina razelor de soare, ai avea impresia că mergi spre inima pământului. Frumusețea acestei căi domnești se păstrează și astăzi, iar caldarâmul din piatră, îngrijit așezat între două rânduri de pomi cu crengile împreunate, parcă îți amintește că acest drum a fost menit de Dumnezeu pentru liniștea și odihna unui om chemat la destinele unui popor viteaz. Ici-colo, teii sunt presărați în mod natural, iar răchitele își întind pletele lungi, gâdilându-i plăcut pe trecători. Câte un cerc de lumină străbate stingher printre cireși, carpeni și stejari. Când pășești pentru prima oară pe această cale fermecată, chiar dacă n-ai ști că odinioară s-a plimbat aici Domnitorul Cuza, frumusețea locului, crengile care se împletesc deasupra drumului, surâsul unui izvor cu apă limpede ce pare că țîșnește din umbra pământului și tăcerea pădurii înșirate de-a lungul drumului într-o liniște atemporală, te fac parcă să auzi un glas care îți amintește de primul domn al neamului românesc. Într-una din zilele primului an de domnie, Cuza-Vodă, cunoscut printre localnicii din Bărboși și ca „conașul Alecu,” după ce se plimbă între orele cinci și șase dimineața cam trei sferturi de oră pe drumul din vale, se întoarse grăbit la grajd și îi ordonă lui Ion Afurisitu, un țigan de o forță impresionantă, să-i pregătească calul favorit la căruță. Cu siguranță, Vodă dorea să-și inspecteze moșia, care în acel an se arăta mai roditoare ca oricând. De altfel, moșia lui se întindea de la malul Prutului și până în județul Vaslui. Peste câteva clipe, căruța era pregătită la scară. Alexandru Cuza purta o tunică împodobită cu insignele domnești și niște pantaloni negri, mai simpli, cum ar spune românul. Se gândi să-și ia și un suman, pentru că vremea era mai mult înnorată, și știa că sumanul e util în orice anotimp.

Sate fără curent, fără drumuri practicabile, alimentate cu apă de la un izvor de suprafață

POVESTE SAU LEGENDĂ…Domnitorul se așeză în fundul căruței pe un scaun din fân proaspăt cosit, acoperit cu un mic covor țărănesc. Afurisitu se ghemui pe o scândură așezată cu capetele pe marginile coșului căruței, iar când totul fu gata, dădu semnalul de plecare. Calul domnitorului, Pântănogul – numit astfel din cauza unei pete albe sub coapsa dreaptă -, se avântă, urmând direcția din hățuri și îndemnul lui Afurisitu. Pântănogul, un cal nu prea mare, era totuși deosebit de ceilalți, cu atâta inimă și pricepere în păstrarea echilibrului, încât domnitorul era convins că ar putea transporta o farfurie de lapte fără să se verse. Ajuns în satul Bagău, un cătun de cinci case între Oltenești și Bărboși, gospodarii se pregăteau să plece la biserică în satul vecin. Domnitorul le ură ca în alte vremuri: „bună dimineața”. Țăranii, doi mai tineri și doi mai bătrâni, îl recunoscură și boier, și domn, dar, neîncrezători, răspunseră cu voce tremurată: „Săru-mâna, coane Alecule!”. Pântănogul se opri, iar unul dintre țărani, Gheorghe Damian, care fusese mai apropiat de treburile moșiei lui Vodă, se apropie de căruță, îngenunche lângă roată, sărută covorul pe care ședea domnitorul, apoi mâna sa dreaptă. Mișcat de bucurie, moș Gheorghe Damian, cu ochii înlăcrimați, strigă: „Să trăiești, Măria Ta!”. Vodă, la rândul său emoționat de dragostea sinceră a țăranilor, vorbi cu ei ca și cum ar fi fost tânărul Alecu de acum 8-10 ani, când vizita moșia și trăia fără alte griji decât cele ale câmpului și ale unui soldat devotat țării sale. După ce chibzui că Pântănogul s-a odihnit destul, își luă rămas bun de la țărani și, simțindu-se legat de acești oameni, dădu semn lui Afurisitu să pornească din nou”. Satul Băgău a avut în perioada 1940-1980 în jur de 30 case, cu o școală, biserică și cimitir. Astăzi a rămas doar ruina bisericii din lut și cimitirul abandonat, păscut de oile stânelor din jur. Satul Tăietura-Lingurari a fost format din aproximativ 13 case dar mai păstrează doar trei case modeste, așezate la dreapta pârâului Barboși, ascunse în dosul unei păduri de corn. În micul cătun locuiesc frații Apostu, patru la număr, doi fiind locuitori permanenți iar alți doi revin la casa părintească ocazional. Fără curent, fără drumuri practicabile, alimentându-se cu apă de la un izvor de suprafață, își trăiesc viața frații Apostu, într-un sat înconjurat de pădure și izolat. Aceștia nu se plâng de singurătate, ci prețuiesc liniștea și frumusețea locurilor, iar la rândul lor păstrează poveștile auzite de la bunici despre emblematicul domn Cuza. Însăși toponimele locurilor s-au păstrat: drumul Cuzei și râpa Cuzei pe Vladnic, cât și schitul Zgura închis de domn, la fel si schitul Vladnic.

Legenda schitului Vladnic și a domnului Cuza

FRAGMENT DIN „CUZA ȘI HUȘII”… Schitul Vladnic se afla la marginea pădurii Barboși, pe teritorul comunei Albești, la o distanță de 3 km față de Tăietura. „Pe la începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, era o mănăstire de călugări pe la apus de satul Bagău, județul Fălciu, numită Vladnic. Călugării stăpâneau împrejur terenuri întinse de păduri, fânețe, terenuri pentru culturi, etc. Locuitorii din satele apropiate, Corni Albești, Zgura, Oțeleni, Barboși și altele aveau mare necaz din partea acestor călugări care, pentru cea mai mică încălcare a terenurilor mănăstirii de către vitele locuitorilor, le prindeau și nu le mai eliberau. De multe ori însă, vitele erau luate de pe alte terenuri sau chiar de pe drum, mai ales când erau date în paza copiilor, așa cum i s-a întâmplat și bunelului meu, care avea pe atunci vreo 12-13 ani și care mi-a povestit despre cele reproduse aici. După multe plângeri la organele stăpânirii, locuitorii s-au hotărât, în cele din urmă, să trimită o jalbă lui Vodă. Era prin primăvara anului 1863. După vreo două luni, a urcat dealul dinspre Oltenești o căruță cu doi negustori și cu un vizitiu și s-a îndreptat pe lângă satul Bagău, spre Bărboși. Caii fiind obosiți, negustorii au oprit căruța și au lăsat caii să mai apuce din iarba de pe marginea drumului. La un moment dat, caii au trecut cu căruța pe pajiștea care se întindea alăturea drumului și au început să pască de-a binelea. Nu trece mult timp și iată, dinspre mănăstire, apar vreo șase călugări înarmați cu ciomege și topoare, înjurând și strigând cât îi ținea gura:

– Ce căutați măi, tâlharilor, pe moșia noastră? De ce ne-ați stricat iarba de coasă?

– Iertați-ne, cuvioșilor, a spus unul dintre negustori, cel mai tânăr, dar noi suntem străini și n-am știut că locul acesta i-al dumneavoastră și apoi ne-am înșelat și noi, văzând că aici e teren de pășune și nu de fânețe.

– Dar ce, o să ne înveți tu pe noi ce fel de teren e acesta? Slobozi glas unul dintre călugări.

– Noi nu vă învățăm, ci spunem ceea ce este, rosti cel de-al doilea negustor, care părea mai bătrân.

– Aha, va să zică tu ai chef de vorbă? Rosti același călugăr și, în același timp îl și lovi puternic cu ciomagul peste mână pe negustor.

– Hai, fraților, se adresă celorlalți călugări, puneți mâna pe hățuri și duceți căruța cu caii, sus, la mănăstire.

– Iertare cuvioșilor, iertare, rosti din nou negustorul cel tânăr, nu ne lăsați fără cai și căruță, suntem de departe, n-avem cu ce merge până acasă.

– Lasă, că o să vă dea iertarea preacuviosul stareț! Hai, porniți și voi către mănăstire!

Cei doi negustori și vizitiul, prizonieri ai călugărilor, au fost escortați la mănăstire, unde au fost duși în fața starețului pentru judecată. Fără prea multe formalități și cercetări, starețul a hotărât confiscarea căruței și a cailor în folosul mănăstirii, iar pe deasupra să mai plătească și o sumă de bani:

– Dar bine, cuvioase părinte, nu-i destul că ne lăsați fără căruță și cai, ne mai cereți și bani? N-avem de unde să dăm!

– N-aveți? Zise preacuviosul.

– E destul numai căruța și caii!

– La noi așa e legea, obiceiul pământului!

– O să ne plângem lui vodă, zise negustorul cel bătrân.

– Aha! Voi credeți că nouă ni-i teamă de vodă al vostru? Este un blestemat fără Dumnezeu, un anticrist care s-a pus în slujba prostimii. N-aveți cu ce plăti? Atunci… lepădați mantalele de pe voi în prețul banilor și plecați cu Dumnezeu.

Cei doi negustori s-au supus. Au dezbrăcat mantalele. De sub mantaua negustorului mai tânăr apare chipul în uniformă cu fireturi și stele strălucitoare al Domnitorului Alexandru Cuza. Starețul și călugării s-au cutremurat de spaimă și au căzut în genunchi.

– Îndurare Măria Ta, îndurare…!

– Mihalache, se adresă Domnitorul celui de al doilea negustor, care nu era altul decât Mihalache Kogălniceanu, ca ministru al nostru al treburilor dinăuntru, să iei măsuri ca, în cel mai scurt timp, să nu mai văd picior de călugăr la această mănăstire, iar vitele și toate terenurile dimprejur să fie împărțite la țărani.

– Am înțeles, Măria Ta!

După aceea, Domnitorul și ministrul său s-au urcat în căruță, continuându-și drumul. Din acea clipă, țăranii din satele învecinate n-au mai avut de cine se mai plânge din partea mănăstirii. Se liniștiseră, oare, călugării? Nu. Părăsiseră mănăstirea.

Auzită de la profesorul N. Ciomaga din Huși (decedat 1998) și el o auzise de la bunicul lui, Ion Ciomaga din satul Oțeleni, născut în anul 1850 și mort în 1928”. (Gheorghe Melinte, Cuza și Hușii, Editura Timpul, Iași, 1998)