„Ȋn vremea aceea a venit un om la Iisus, zicȃndu-i: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.” (Marcu 9, 17-32)
Dacă Duminica trecută am primit prin textul scripturistic o ȋmbărbătare, o ȋncurajare pentru a continua urcușul duhovnicesc spre Ȋnviere, astăzi, după ce am trecut de jumătatea postului, prin pericopa evanghelică ce se citește la Sfȃnta Liturghie, ni se arată cȃt de mare este puterea credinței noastre, a postului și a rugăciunii.
Ni se prezintă de la ȋnceput că a venit la Iisus Hristos un om care ȋl adusese și pe fiul său care avea un duh mut, adică nu putea să vorbească. Mai mult de atȃt, se ȋntȃmpla, nu de puține ori, ca duhul cel rău să ȋl chinuie pe copil, trȃntindu-l la pămȃnt și făcȃndu-l să aiba spasme. Ȋnainte de a se ȋnfățișa Domnului Iisus, omul spune că le-a spus ucenicilor Lui să ȋl alunge, dar ei nu au putut.
După această relatare a omului respectiv, Mȃntuitorul S-a tulburat, ȋntrucȃt, Dumnezeu fiind, știa dinainte cauza nevindecării fiului, și anume puțina credință a tatălui respectiv. Ȋnsă nu ȋl mustră pe acesta ȋn mod direct pentru puțina sa credință. Și, pentru că omul acela făcea parte din neamul evreilor care se ȋmpățise ȋn două tabere, cei care credeau ȋn puterea lui Hristos și cei care se ȋndoiau de El, a exclamat celor care erau prezenți: ,,O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” Prin aceasta, Mȃntuitorul vrea să arate că demonii au putere asupra oamenilor atunci cȃnd credința slăbește ȋn popor. Cu cȃt poporul se ȋndepărtează mai mult de Dumnezeu și slăbește ȋn credință, cu atȃt mai mult diavolul se cuibărește ȋn sufletul omului și ȋl face pe acesta să se răzvrătească, să ȋi urască pe cei de lȃngă el și să ȋl hulească pe Dumnezeu, ȋn loc să se apropie de El și să ȋi ceară ajutorul. Puțina credință a tatălui l-a făcut pe acesta să nu ceară de prima dată sprijinul lui Dumnezeu. Probabil că, mai ȋntȃi, omul a fost cu fiul său pe la feluriți ,,vindecători” ai vremurilor acelora; apoi s-a adresat ucenicilor lui Iisus și, ȋn cele din urmă, direct Acestuia.
Chiar dacă Domnul Iisus l-a mustrat ȋntr-un mod indirect, această mustrare nu ȋnseamă că dragostea s-a față de omul mai puțin credincios s-a diminuat ci, din contră, i-a spus acestuia să ȋși aducă fiul la El. Și aducȃndu-l, demonul ,,îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând”. De ce s-a manifestat așa duhul cel rău? Pentru că și diavolul are o ȋnainte cunoaștere și știa ceea ce avea să se ȋntȃmple, adică să fie izgonit de către Fiul lui Dumnezeu din acel copil.
Urmează un scurt dialog ȋntre tată și Iisus din care, ȋncă o dată, se vede puțina credință a tatălui care spune: ,,Dacă poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. El nu avea credința hotărȃtă că Iisus este Dumnezeu Adevărat la care toate sunt cu putință. Credința lui era amestecată cu ȋndoiala, mai ales după ce văzuse că ucenicii nu putuse să ȋi tămȃduiască fiul. Dacă mai ȋnainte ȋl mustrase ȋn mod indirect, adresȃndu-se tuturor celor prezenți, de data aceasta Mȃntuitorul i se adresează direct tatălui: ,,De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” Și, de indată, tatăl a simțit mustrarea și vina pe care o poartă și, cu ochii ȋnlăcrimați, exclamă: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”. Dacă la ȋnceput L-a numit pe Iisus ,,Ȋnvățător”, adică Cel care ȋi ȋnvață pe oameni, vedem că acum ȋl numește ,,Doamne”, sau, altfel spus, ,,Dumnezeule”, adică Cel care ȋi mȃntuiește pe oameni. Prin aceasta, tatăl copilului arată că s-a căit pentru păcatul puținei sale credințe, că s-a smerit și, totodată, arată că s-a ȋntărit ȋn credință. Lacrimile ȋi arată pocăința și smerenia, iar fermitatea răspunsului ȋi arată ȋntărirea ȋn credință.
Și, ȋndată, Mȃntuitorul a porucit duhului mut și surd să iasă din băiat și să nu mai intre niciodată ȋn el, iar copilul s-a tămăduit. Vedem ȋncă odată că videcarea trupească a cuiva este condiționată de vindecarea sufletescă; de data această, de vindecarea sufletească a tătălui copilului care era slăbit ȋn credință. Copilul nu putuse fi vindecat de ucenici și din cauză că tatăl nu avea credința neȋndoielnică a faptului că fiul ȋi poate fi vindecat. Ȋndată ce sufletul tatălui a fost vindecat căpătȃnd credință statornică și smerenie, ȋndată și fiul i-a fost vindecat.
Mai departe, ucenicii L-au ȋntrebat pe Iisus de ce ei nu au putut vindeca băiatul, iar Acesta a răspuns: ,,Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.” Rezidă de aici puterea rugăciunii ȋmpletită cu postul. Ucenicii mai izgoniseră demoni din oameni, ȋnsă de această dată, nu reușiseră. Demonul acesta nu putea fi izgonit la fel cum ei ȋi izgoniseră pe ceilalți, ci mai era necesară rugăciunea și postul.
Prin post și rugăciune nu doar ucenicii Mȃntuitorului capătă putere de la Dumnezeu, ci orice om primește puterea lui Dumnezeu ȋn lupta cu patimile venite de la diavol, dar și dragostea și ajutorul Lui pentru sporirea duhovnicească. Un mare teolog al vremurilor noastre spune că ,,rugăciunea unită cu postul schimbă foamea și setea fizică sau trupească a omului ȋn foame și sete duhovnicească după iubirea lui Dumnezeu”.
Așadar, acum, după ce am trecut de jumătatea Postului Mare, să ne ȋntărim și noi mai departe prin post și rugăciune pentru a căpăta credința neȋndoielnică a tămăduirii noastre sufletești și trupești, a fiilor și fiicelor noastre, a părinților noștri și a ȋntregului neam dreptcredincios.
