DUMINICA FLORIILOR… „Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.” (Ioan 12, 1-18)
Preot Andrei Zagan
Duminica Intrării Domnului în Ierusalim mai este numită și Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor, denumire venită de la florile și ramurile de finic (pom care crește în Țara Sfântă) pe care oamenii le purtau în mâinile lor atunci când îl aclamau pe Hristos. El a fost întâmpinat de locuitorii cetății la fel cum erau întâmpinați împărații sau comandanții de oști atunci când se întorceau biruitori în urma unor războaie.
Intrarea triumfală a Mântuitorului este relatată de către toți cei patru Sfinți Evangheliști (Matei 21, 1-11; Marcu 11, 1-11; Luca 19, 29-44; Ioan 12, 1-18). Pericopa evanghelică ce s-a citit azi la Sfânta Liturghie începe prin relatarea evenimentului în care Maria, sora lui Lazăr cel înviat din morți, a vărsat mir de mult preț peste picioarele lui Iisus, apoi le-a șters cu părul capului ei. Când Iuda Iscarioteanul a reproșat de ce s-a vărsat acest mir, în loc să fie vândut și banii obținuți să fie dați săracilor, Mântuitorul a răspuns: ,,Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna.” Așadar, mirul de mare preț vărsat este un simbol al îngropării Domnului Hristos. De aceea în Biserica noastră Sfântul și Marele Mir este folosit la sfințirea Sfintei Mese din Sfântul Altar, care simbolizează Mormântul în care a fost pus Trupul Domnului.
Mântuitorul a fost așteptat în Ierusalim asemenea unui împărat lumesc, doar că El nu a vrut să intre în oraș asemenea unui comandat de oștire care în războaiele sale a adus moarte. El nu este un biruitor al vieții unor oameni, ci un Biruitor al morții tuturor oamenilor. De aceea a intrat în cetate călare pe un mânz de asină și însoțit de ucenicii săi, în chip smerit, nu asemenea împăraților sau comandanților care intrau în care alegorice și cu alaiuri fastuoase. Astfel, se împlinea profeția proorocului Zaharia: ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9,9). Oamenii care îl așteptau îl aclamau și își întindeau hainele pe jos asemenea unor covoare și strigau cu bucurie: ,,Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Erau, mare parte din ei, aceeași oameni care, câteva zile mai târziu, aveau să strige plini de răutate: ,,Răstignește-L! răstignește-L!”. Cât de schimbător este omul…
Domnul Iisus, Dumnezeu adevărat fiind, știa ce avea să se întâmple peste câteva zile și, anume că, cei care acum îi strigau ,,Osana!”, adică ,,Mântuiește-ne!”, aveau să îi ceară, mai târziu, condamnarea la moarte. De aceea, în acel imens vacarm plin de bucurie și entuziasm, El rămâne trist și distant și prezice cetății care avea să fie însetată de sânge, ceea ce avea să i se întâmple: ,,Și când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și te vor strâmtora din toate părțile. și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.” (Luca 19, 42-44). Această proorocie a Mântuitorului avea să se întâmple în anul 70 d.H., când cetatea avea să fie distrusă de către legiunile romane ale lui Titus Flavius Vespasianus.
Mântuitorul nu era trist pentru că avea să fie răstignit pe cruce, pentru că El știa că lucrareaa Sa pe pământ, ca Fiu al Lui Dumnezeu, trebuia să fie încununată de drumul Crucii. El era trist pentru apostazia poporului iubit de Dumnezeu, pentru necredința tuturor. De aceea Sfântul Evanghelist Ioan ne spune dintru începutul Evangheliei sale: ,, Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1, 11). Același reproș îl face însuși Mântuitorul și este relatat de Sfântul Evanghelist Matei: ,,Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și cu pietre ucizi pe cei trimiși la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie;” (Matei 23, 37-38).
Ortodocşii sărbătoresc această zi ca pe una de bucurie, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii
ASPECTE LITURGICE… Observăm, așadar, contraste tulburătoare între entuziasmul poporului din momentul primirii lui Hristos în cetatea Ierusalimului și atitudinea sa plină de ură de peste câteva zile față de un Om (Dumnezeu Adevărat) care nu a arătat decât milă și compasiune față de toți cei din jurul Său. Una din cântările de la Denia din Joia Patimilor arată atât de profund tristețea Mântuitorului: Acestea zice Domnul către iudei: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voștri i-am luminat, pe cei leproși i-am curățit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Și cu ce mi-ați răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oțet; în loc ca să Mă iubiți, pe Cruce M-ați pironit. De acum nu voi mai răbda; chema-voi neamurile Mele, și acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl și cu Duhul, și Eu le voi dărui viață veșnică”
Pentru întreaga omenire urmează Săptămâna Patimilor în care suntem chemați să ne răstignim și noi patimile spre curăția noastră sufletească pentru a primi în suflet curat Lumina Sfântă a Ȋnvierii. Urmează zile ale tristeții când tot omul trebuie să participe cu întreaga sa ființă la Deniile și la celelalte slujbe ce se săvârșesc în această perioadă și în care ni se arată realitatea morții, pentru ca, mai apoi, în Ziua Ȋnvierii, să ne bucurăm de biruița Vieții celei veșnice.
