”Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.” (Ioan 12, 1-18)
Duminica Intrării Domnului ȋn Ierusalim mai este numită și Duminica Floriilor sau a Stȃlpărilor, denumire venită de la florile și ramurile de finic (pom care crește ȋn Țara Sfȃntă) pe care oamenii le purtau ȋn mȃinile lor atunci cȃnd ȋl aclamau pe Hristos. El a fost ȋntȃmpinat de locuitorii cetății la fel cum erau ȋntȃmpinați ȋmpărații sau comandanții de oști atunci cȃnd se ȋntorceau biruitori ȋn urma unor războaie.
Intrarea triumfală a Mȃntuitorului este relatată de către toți cei patru Sfinți Evangheliști (Matei 21, 1-11; Marcu 11, 1-11; Luca 19, 29-44; Ioan 12, 1-18). Pericopa evanghelică ce s-a citit azi la Sfȃnta Liturghie ȋncepe prin relatarea evenimentului ȋn care Maria, sora lui Lazăr cel ȋnviat din morți, a vărsat mir de mult preț peste picioarele lui Iisus, apoi le-a șters cu părul capului ei. Cȃnd Iuda Iscarioteanul a reproșat de ce s-a vărsat acest mir, ȋn loc să fie vȃndut și banii obținuți să fie dați săracilor, Mȃntuitorul a răspuns: ,, Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna.” Așadar, mirul de mare preț vărsat este un simbol al ȋngropării Domnului Hristos. De aceea ȋn Biserica noastră Sfȃntul și Marele Mir este folosit la sfințirea Sfintei Mese din Sfȃntul Altar, care simbolizează Mormȃntul ȋn care a fost pus Trupul Domnului.
Mȃntuitorul a fost așteptat ȋn Ierusalim asemenea unui ȋmpărat lumesc, doar că El nu a vrut să intre ȋn oraș asemenea unui comandat de oștire care ȋn războaiele sale a adus moarte. El nu este un biruitor al vieții unor oameni, ci un Biruitor al morții tuturor oamenilor. De aceea a intrat ȋn cetate călare pe un mȃnz de asină și ȋnsoțit de ucenicii săi, ȋn chip smerit, nu asemenea ȋmpăraților sau comandanților care intrau ȋn care alegorice și cu alaiuri fastuoase. Astfel, se ȋmplinea profeția proorocului Zaharia: ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9,9). Oamenii care ȋl așteptau ȋl aclamau și ȋși ȋntindeau hainele pe jos asemenea unor covoare și strigau cu bucurie: ,,Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Erau, mare parte din ei, aceeași oameni care, cȃteva zile mai tȃrziu, aveau să strige plini de răutate: ,,Răstignește-L! răstignește-L!”. Cȃt de schimbător este omul…
Domnul Iisus, Dumnezeu adevărat fiind, știa ce avea să se ȋntȃmple peste cȃteva zile și, anume că, cei care acum ȋi strigau ,,Osana!”, adică ,,Mȃntuiește-ne!”, aveau să ȋi ceară, mai tȃrziu, condamnarea la moarte. De aceea, ȋn acel imens vacarm plin de bucurie și entuziasm, El rămȃne trist și distant și prezice cetății care avea să fie ȋnsetată de sȃnge, ceea ce avea să i se ȋntȃmple: ,,Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. și te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.” (Luca 19, 42-44). Această proorocie a Mȃntuitorului avea să se ȋntȃmple ȋn anul 70 d.H., cȃnd cetatea avea să fie distrusă de către legiunile romane ale lui Titus Flavius Vespasianus.
Mȃntuitorul nu era trist pentru că avea să fie răstignit pe cruce, pentru că El știa că lucrareaa Sa pe pămȃnt, ca Fiu al Lui Dumnezeu, trebuia să fie ȋncununată de drumul Crucii. El era trist pentru apostazia poporului iubit de Dumnezeu, pentru necredința tuturor. De aceea Sfȃntul Evanghelist Ioan ne spune dintru ȋnceputul Evangheliei sale: ,, Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1, 11). Același reproș ȋl face ȋnsuși Mȃntuitorul și este relatat de Sfȃntul Evanghelist Matei: ,,Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit.Iată, casa voastră vi se lasă pustie;” (Matei 23, 37-38).
Observăm, așadar, contraste tulburătoare ȋntre entuziasmul poporului din momentul primirii lui Hristos ȋn cetatea Ierusalimului și atitudinea sa plină de ură de peste cȃteva zile față de un Om (Dumnezeu Adevărat) care nu a arătat decȃt milă și compasiune față de toți cei din jurul Său. Una din cȃntările de la Denia din Joia Patimilor arată atȃt de profund tristețea Mȃntuitorului: ,, Acestea zice Domnul către iudei: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc ca să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit. De acum nu voi mai răbda; chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul, şi Eu le voi dărui viaţă veşnică”
Pentru ȋntreaga omenire urmează Săptămȃna Patimilor ȋn care suntem chemați să ne răstignim și noi patimile spre curăția noastră sufletească pentru a primi ȋn suflet curat Lumina Sfȃntă a Ȋnvierii. Urmează zile ale tristeții cȃnd tot omul trebuie să participe cu ȋntreaga sa ființă la Deniile și la celelalte slujbe ce se săvȃrșesc ȋn această perioadă și ȋn care ni se arată realitatea morții, pentru ca, mai apoi, ȋn Ziua Ȋnvierii, să ne bucurăm de biruița Vieții celei veșnice.
