Husenii care au cucerit Europa
CREATORI Câti dintre oamenii „orasului dintre vii”, cãrora li s-ar spune cã aici, în aceastã margine de Românie, s-au creat scurt-metraje care au cucerit Europa cu mult înaintea altor creatii cinematografice de anvergurã, ar da crezare acestor vorbe?! Putini! Doar cei care astãzi, dintr-o generozitate nesfârsitã a destinului, încã mai sunt printre noi si pot, în cuvinte sugrumate de emotie, sã restabileascã povestea unui succes incredibil al anilor 1968, numit simplu „Foita de staniol”.
SPIRIT Existã oameni care ei însisi, prin viata lor, asa cum a fost ea trãitã în cursul a zeci de ani, înseamnã o istorie. Huseanul Emil Pascal, fostul director al Casei de Culturã „Alexandru Giugaru” este unul dintre ei. Retras, în urma pensionãrii, într-o casã cochetã dintr-un cartier mãrginas al urbei, Emil Pascal ascunde în sinea lui… o comoarã. Ar vrea sã o redea husenilor de astãzi, ca sã îi facã mândri de un trecut de o frumusete nesfârsitã, dar drama face ca putini, prea putini dintre ei, sã mai fie interesati de bogãtia altor vremuri. Emil Pascal a cârmuit peste 40 de ani cultura „orasului dintre vii”, pe timpul când orice gest era mãsurat, suspectat, evaluat. Desi pare aproape imposibil de crezut, în contextul acelor vremuri, o mânã de huseni talentati si „eterni voluntari”, au reusit, fãrã bani, numai cu talent si pasiune, ceea ce astãzi poate fi considerat un lucru imposibil: crearea unor filme cu care sã cuceresti inimile europenilor!
Moldocamera! Sau odiseea succesului fãrã bani!
IMPRESIONANT Emil Pascal a creat la Casa de Culturã, în jurul anilor 60, un cerc al husenilor pasionati de teatru, de film! O mânã de oameni, care însufleteau acele brigãzi artistice impresionante, privite astãzi cu zâmbete si curiozitate, s-au adunat în acest cerc, pentru a cocheta frumos cu dramaturgia, cu scena. „Am creat acest cerc cu sufletul. Nu aveam bani, era greu. Oamenii veneau cu pasiune si plecau cu multumirea sufleteascã. Atât. Jucam piese de teatru. Aveam spectatori, reusisem sã ne impunem la nivel de judet, de zonã, de tarã. Aveam recitatori de poezii an de an premiati la nivel national. Erau vremuri când cultura avea un sens, chiar si fãrã bani. De aici si pânã la pasul urmãtor, filmul, pentru noi a mai rãmas putin”, spune Emil Pascal, în timp ce o emotiei îi sugrumã vorbele, pe care si le-ar dori alese, pe mãsura unor amintiri care îl coplesesc.
„Felicitãri, ne-ati emotionat! Sunteti foarte buni”.
AMINITIRI Dupã un rãgaz, vrea sã reia povestea aventurii filmului de la Husi, dar tine sã vorbeascã, asa, ca pentru sine. „Am emotii! Dar stiti de ce? Pentru nimeni, de prea multi ani, nu m-a mai întrebat de Moldocamera. Aproape cã mã doare sufletul de emotie când vãd cã tânãra generatie vrea sã scormoneascã în trecut, ca sã caute nestemate. Cãci sunt nestemate! Si… da, Moldocamera! Nu o sã mã credeti dacã o sã vã spun cã am creat aceste filme, care au ajuns în festivaluri de gen din Franta, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria si au primit premii, când poate tãri mai importante stãteau si se uitau. Nu o sã mã credeti dacã o sã vã spun CUM, erau fãcute. Cum, asa, cu majuscule! Câtã mândrie putea sã încapã în inimile noastre, când oamneni de mare prestigiu din tarã si din lume ne spuneau: „Felicitãri, ne-ati emotionat! Sunteti foarte buni!”.
„Puteti crede, întreabã Emil Pascal, developam într-un lighean. Ca uscator aveam un ventilator rudimentar, fãcut dintr-o elicie simplã”!
TEMELIA SUCCESULUI „Toti se întrebau: pãi cum, domnule?! Dar filmul se face asa, numai cu ideea?! Cã bani nu aveti, nimic nu aveti! Noi le spuneam: da, cãci filmul trebuie sa treacã întâi prin cap, apoi prin aparat. Si cred cã alte orase mari ale Europei, care se prezentau cu filme de scurt metraj, habar nu aveau cã noi am plecat cu de la 0 în realizarea peliculelor. De la un aparat mic, de 8 mm, proprietatea lui Cicerone Zbantu, Dumnezeu sã-l odihneascã, si developam într-un lighean. Puteti crede?”, întreabã Emil Pascal, cu zâmbetul mândru si ochii scânteiind de emotia amintirii. Tintuit într-un fotoliu, cu cârja alãturi, fostul director de la Casa de Culturã accentueazã vorbele cu pasiunea unuia care insistã sã se stie un adevãr imens: „Da, developam într-un lighean. Ca uscator aveam un ventilator rudimentar, fãcut dintr-o elicie simplã… Si pana la aparatul de 15, 16 mm, mult mai târziu. În aceste conditii am creat noi, o echipã frumoasã si plinã de talent, marea noastrã realizare „Foita de staniol”.
„Foita de staniol” se adresa tuturor. Nu mai vroia nimeni sã stie cã l-am developat într-un lighean, când sensibilitatea trecea dincolo de ecranele festivalurilor din Europa”
INCREDIBIL „Foita de staniol” a fost creatã în 1968. Pret de câteva luni au durat filmãrile, iar actorii erau amatori: 3 educatoare, doi copii si încã doi interpreti. Atât! Dar suficient, ca pe firul unei povesti extrordinare, sã se poatã realiza o bijuterie ce avea sã impresioneze europenii pasionati de filmul fãcut de „artistii fãrã acte”. „Firul povesti era unul care si acum parcã mã emotioneazã si, vedeti, nu prea mai pot vorbi. Era vorba despre sensibilitatea unui copil, în fata unei foite de staniol… Totul pleca de la plantarea unei flori la mormantul mamei unui copil, iar fondul muzical era dangãtul unui clopot. Atât. Dar concetrat. Si cine privea, nu avea cum sã nu tresarã la sfâsietoarea poveste a destinului uman, atât de frumos si atât de crud uneori; nu avea cum sã nu înteleagã simbolul trecerii, al copilãriei, al maturizãrii. „Foita de staniol” se adresa tuturor. Si toti vibrau. Nu mai vroia nimeni sã stie cã l-am developat într-un lighean, când sensibilitatea trecea dincolo de ecranele festivalurilor din Europa. Era frumos…Am luat premiul national pentru coloana sonorã, premii la toate festivalurile din Europa. A fost extraordinar de dens fãcut. Si a fost rodul muncii noastre, a tuturor celor din echipã. În sensul gãsirii momentelor bune de filmare. Filmul nu exceleazã prin imagine deosebitã. Nu. Ci prin ideea si gãsirea acelor cadre si momente, care rãscolea sufletul omenesc. Chiar de la nivelul unui cineclub”, spune bãtrânul, în timp ce vocea îi trãdeazã trãirile greu de descris în cuvinte.
„Pasii” o creatie a Moldocamera consideratã de regimul comunist „imoralã”!
Dupã „Foita de staniol”, Moldocamera a mai creat alte zeci de scurt metraje. Unele, cu acelasi succes. „La Paris a fost o scoalã de varã „Mijloace moderne în educatia adultului”. Aici, parcã mai ceva ca foita de staniol a avut succes un film numit „Pasii”, care la noi nu prea s-a….primit cu ochi buni”, dezvãluie Emil Pascal. „ Se spunea cã era un pic imoral, dar…la vremea respectivã multe lucruri pãreau imorale. Ideea era foarte simplã: douã perechi de pantofi, el si ea! O uverturã a dragostei, pânã la urmã, aparitia si a unui pantof de….copil. În cele din urmã, spre sfârsitul filmului, pantoful „el” si pantoful „ea” o luau unul într-o parte si altul în altã parte, iar pantoful „copil”, rãmânea a nimãnui… Era frumos concetratã povestea. Nu erau personaje deloc, decat pantofii. Ei, acest film a fost extraordinar de mult discutat la Paris, mai exact într-o localitate aflata la 14 km de Paris, la scoala de varã. Dupã aceea am trecut si la filme jucate cum a fost „Explozia” . Apoi „Rãsplata”, un omagiu adus ceferistilor si tãranilor, la 1907, cu privire la Rãscoala si miscarea care a animat acel timp. Asa am avut nevoie sã cãutam un trenulet vechi si a trebuit sã ajungã tocmai în nordul Moldovei, la filmãri. În fine… Pare o poveste, nu? Nu, este o realitate. Uitatã. Nici n-am crezut cã cineva astãzi, 10 septembrie, va bate în poarta mea sã mã întrebe de… Moldocamera. Peliculele au rãmas în zestrea Casei de Culturã, ar putea fi vãzute, dar nu m-am gândit cã ar mai fi de folos cuiva…”, îsi încheie gândul Emil Pascal, cu ochii înmuiati în douã lacrimi greu de înteles pentru cei care nu au rãbdare sã priveascã în sufletului unui creator desãvârsit…
