Onorate Redactii, aleg sã-mi exprim, pe aceastã cale, nemãrginita recunostintã pentru implicarea dumneavoastrã în popularizarea gândurilor si sentimentelor celui ce a fost sotul meu, Dan Ravaru. El a intrat în Vesnicie pe 28 septembrie 2020, dar abia acum, ogoindu-mi durerea, mãcar si într-o mãsurã atât de micã, mi-am gãsit resursele interioare necesare transpunerii în scris a suferintelor pricinuite de disparitia lui Dan atât din „lumea” familiei mele, cât si din „lumea” culturii vasluiene (as îndrãzni, chiar, sã spun: a celei nationale!).
L-am cunoscut pe Dan acum aproape 30 de ani, pe când eram elevã de liceu, imediat dupã 1989 – la un cenaclu literar din Vaslui în care am si citit, tocmai pentru cã mã prezentasem acolo pentru prima datã (la recomandarea profesorului meu din Bârlad, Lucian Ravaru, ulterior devenit cumnat – cine-ar fi bãnuit aceastã decizie a Sortii?). Am avut succes la cenaclu, iar când Dan mi-a cerut sã-l conduc spre locuinta sa (aveam drum comun, oricum!), am acceptat – era iarnã, vacanta de iarnã, iar el mergea destul de greu, mai ales cã orgoliul nu-i permitea, la acel timp, sã poarte baston. Si am discutat! La destinatie, drept multumire pentru companie, mi-a oferit un mãr, iar eu, surprinsã, tin minte cã l-am întrebat: „ãsta e unul din merele Evei? Ador merele, sunt fructele mele preferate! -si l-am sãrutat pe obraz. Peste ani, mi-a mãrturisit cã acela a fost momentul în care s-a îndrãgostit iremediabil. „Atâta inocentã, Cleopatra! Atât de multã inocentã si farmec într-o lume atât de cenusie… Sper sã nu te schimbi niciodatã, sã nu te lasi coruptã de beteala strãlucitoare aruncatã la gunoi dupã Crãciun! (Asa mi-a spus, iar ideea betelii pe pubele chiar am folosit-o mai târziu, într-una dintre povestirile din prima mea carte – publicatã în 1999 – „Zilele Demiurgului”).
Acesta a fost, cum se zice, un punct de cotiturã. De-atunci am rãmas prieteni – eu m-am mãritat, am dat viatã la doi prunci frumosi si destepti, dar am pãstrat mereu legãtura, peste timp si spatiu. Dupã divortul meu am devenit un item – ne-am cãsãtorit în 2010 – la cununie martori ne-au fost sotii Cornea, de la Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Vaslui. Împreunã ne-am crescut fiii, am participat la viata culturalã a judetului, la traditiile si datinile sale, împreunã ne-am dedicat scrisului, am gândit si am rezonat cu ideile general-umane, cu ideile nationale si cu cele strict locale. Dan Ravaru mi-a fost mentor, prieten, sot, dar si tatã pentru copii – un formator. Mi-a fost ca un far în întuneric, protejându-mã de negurile existentiale. „A nu-mi pierde inocenta într-o lume atât de cenusie” uneori a devenit un comandament pe care am încercat sã-l respect întotdeauna, desi nu doar pentru el, ci si pentru mine.
Aceastã scrisoare se adreseazã celor douã redactii ale ziarelor din Vaslui, „Vremea Nouã” si „Monitorul”, care au publicat articolele sotului meu si cãrti întregi – si care mi-au publicat si mie articolele („Monitorul”). Doresc sã multumesc din suflet cotidianului „Vremea Nouã” pentru promisiunea fãcutã- aceea de a continua sã publice si pe viitor fragmente din opera lui Dan Ravaru – promisiune deja concretizatã pânã acum!
Consider cã o personalitate ca Dan Ravaru nu se va naste prea curând – a fost un spirit autentic, un „de omnibus rebus” în ale culturii, o „enciclopedie ambulantã” (cum l-a numit domnul profesor Teodor Pracsiu), cu „o memorie de elefant” (cum îl caracterizam eu), un caracter puternic, ce ura compromisul, un patriot deosebit, un OM!
Le sunt recunoscãtoare tuturor celor care au venit la înmormântare, multumesc colegilor sãi de la Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Vaslui, de la Revista „Elanul”, de la Biblioteca Judeteanã „Nicolae Milescu Spãtarul”, de la Primãria Vaslui, de la Consiliul Judetean Vaslui si celor de la CAR Pensionari (în persoana doamnei Valentina Lupu). Nu în ultimul rând, le multumesc celor trei cei mai buni prieteni ai sotului meu (domnul Dan Ailincãi, dr. Valeriu Lupu, col. Mihai Stefan Focsa), precum si fratelui sãu, domnul profesor Lucian Ravaru, fãrã de care nu as fi putut depãsi nici o singurã secundã din ceea ce-a presupus trecerea în nefiintã a unui suflet atât de nobil ca cel al lui Dan Ravaru. Nici nu-mi ajung, de fapt, cuvintele pentru aceste MULȚUMIRI!
Cleopatra Ravaru
