RECUNOȘTINȚĂ… ”Au trecut aproape cinci ani de la trecerea în nefiinţă a lui Ion Gh. Pricop, dar nu trebuie să lăsăm să se aştearnă uitarea peste numele celui mai prietenos confrate de condei din reprezentanţa Vaslui”, spune profesorul Constantin Parfene de la Ghermănești, la începutul unei omagiu scris pentru poetul Ion Gh. Pricop, un simbol desăvârșit al culturii vasluiene, care anul acesta, sâmbătă, pe 15 aprilie, ar fi împlinit 79 de ani.
Autor : prof. Constantin Partene
Scriitorul Ion Gheorghe Pricop s-a născut la Duda, sat situat la 12 kilometri nord de Huşi, la data de 15 aprilie 1944, din părinţii Gheorghe şi Elena Pricop, săteni agricultori. A urmat clasele primare (I-IV) în satul natal, apoi a întrerupt cursurile timp de doi ani, deoarece şcoala nu avea şi clase gimnaziale (V-VII), câte se urmau pe atunci în localităţile rurale mai importante. Când Secţia Raională de Învăţământ Huşi a analizat situaţia şi, peste doi ani, constatând că efectivele claselor mici sunt mai numeroase, a aprobat înfiinţarea gimnaziului şi la Duda, iar Ion Pricop (Nică, cum îi spuneau sătenii) s-a întors în băncile clasei a V-a, alături de copiii care veneau de la clasa a IV în a V-a. După cele 7 clase finalizate în satul natal, a urmat cursurile Liceului « Cuza Vodă » din Huşi, apoi Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii « Al. Ioan Cuza » din Iaşi. Cu multă voinţă şi efort a reuşit să-şi depăşească propria condiţie socială, absolvind gimnaziul, liceul şi facultatea. A lipsit din mijlocul comunităţii doar în anii studenţiei şi în perioada serviciului militar, căci, în timpul anilor de liceu obişnuia să vină la fiecare sfârşit de săptămână, pe jos, în Duda lui natală, la casa părintească. Este scriitorul, fiu de ţărani, care a trăit în mijlocul ţăranilor.
”El a fost primul profesor calificat din şcoala din sat, instituţie în care a activat apoi toată viaţa”
S-a apucat de scris de timpuriu. Primele încercări au fost câteva poezii scrise în anii de liceu. A continuat apoi în anii studenţiei, când a avut ocazia să publice şi în revistele literare ieşene. Chiar dacă a trăit în sat în tot restul vieţii, Ion Gheorghe Pricop s-a convertit la religia scrisului. Unor contemporani, acest aspect li s-a părut ciudat. S-a apucat de scris încurajat şi de prieteni, angajându-se la un efort solitar autoprogramat. El nu este un poet ţăran, aşa cum unii târgoveţi s-au grăbit să-l eticheteze, pe nedrept, chiar dacă provine, ca mulţi alţi condeieri, dintr-o familie de ţărani, ori pentru că ar fi trăit în peste optzeci la sută din anii vieţii în mijlocul ţăranilor. O să mai subliniem încă o dată faptul că, a avut toate drepturile, competenţa şi ocazia să predea la unul din cele mai bune licee din Moldova, dar el a vrut să se întoarcă în satul natal. În primele decenii de activitate, ca profesor calificat, a fost un straşnic şi priceput animator cultural. A iubit, ca nimeni altul, cultura, oamenii locului şi viaţa de la ţară. Nu vom vorbi de el ca far peste comunitatea sa locală, deoarece este uşor să te impui peste un sat de mărime mijlocie şi peste un grup de intelectuali (un inginer, un medic, un preot şi câteva cadre didactice). El a fost primul profesor calificat din şcoala din sat, instituţie în care a activat apoi toată viaţa. Timp de aproape trei decenii a fost directorul acelei şcoli. Înainte de a se pensiona, a ocupat, timp de un mandat şi funcţia de director coordonator al şcolilor din U.A.T. Duda-Epureni, asigurând administrarea, încadrarea, atmosfera propice activităţilor instructiv-educative, calitatea activităţilor educaţionale, pregătirea elevilor şi prestigiul şcolii.
”Nu a fost un mistic, nu a dat cu barda în Dumnezeu, nu a comentat dogmele, dar nici nu a frecventat prea des un lăcaş de cult”
A scris mult şi a vorbit cu oarece mândrie despre sat. Rămânând să aibă serviciu şi să locuiască în satul natal, putem observa la el un patriotism local aproape exagerat. El a cultivat cu dragoste patetică veşnicia de la sat, dar, nici lui, nici altor colegi de breaslă, valoroşi creatori de literatură, nu trebuie să li se pună (peiorativ) eticheta de scriitori provinciali. Nu a trebuit să facă turism prin satele din Moldova Centrală, pentru a observa şi nota despre viaţa, activitatea, obiceiurile şi tradiţiile locale. Nu a fost un drumeţ pătimaş şi nu a explorat ţara în lung şi în lat, ci a rămas vasal locurilor natale. A fost un regionalist şi un naţionalist curat. Şi nu-i vorba de o obsesie a eului său. Scriitorul Ion Gheorghe Pricop (prozator şi poet, deopotrivă) trebuie perceput şi apreciat ca un om cultivat. Liceul, Facultatea de Filologie (cursuri de zi), activitatea de profesor de Limba şi literatura română timp de peste 40 de ani, lecturarea în decursul timpului a sute de cărţi, conectarea permanentă la reţeaua informativă (şi nu doar în domeniul literar), fac din scriitorul de la Duda un om erudit, dar care a ştiut să-şi ascundă erudiţia, nedorind nicicum să şi-o etaleze. Nici nu poţi să creezi dacă nu ai serioase cunoştinţe de literatură, gramatică, istorie, geografie, psihologie, artă etc, sau dacă le-ai avut cândva, apoi, un timp te-ai deconectat de la atâtea surse informative. A fost educat, de mic copil, în spiritul bunei credinţe, dar şi a credinţei în Cel de Sus. Nu a fost un mistic, nu a dat cu barda în Dumnezeu, nu a comentat dogmele, dar nici nu a frecventat prea des un lăcaş de cult.
”Au fost şi momente când, dorinţele şi pasiunile individuale au fost sacrificate în favoarea răspunderilor familiale, profesionale şi obşteşti”
Convins cumva de precizarea biblică, potrivit căreia « la început a fost cuvântul » (Cuvântul lui Dumnezeu), poetul şi prozatorul Ion Gheorghe Pricop a abordat atât epicul cât şi liricul, voind, parcă, să nu fie considerat doar poet, ci şi prozator, adică un scriitor complet. Nu a dedicat osanale nimănui, iar dacă a avut cuvinte de apreciere, acestea au fost pentru ţăranul român, în general, depozitar de limbă, obiceiuri, tradiţii, un agricultor şi, în acelaşi timp, un ostaş devotat ţării. Până în 1990 a activat pe tărâm şcolar, ca administrator şi bun gospodar. După acea dată, resursele sale fizice şi intelectuale au fost solicitate, canalizate şi epuizate pe trei direcţii, punându-i în joc calităţile de profesor, agricultor şi scriitor. De niciuna dintre ele nu s-a putut debarasa. După anul 2008, prin pensionare, a trebuit să renunţe, vrând-nevrând, la profesia de profesor, apoi, încet-încet, în bună parte şi la cea de agricultor (îi plăcea să aibă legume, pepeni, o vie bună şi să crească păsări şi animale), fiind înduplecat să facă ceea ce văzuse şi făcuse la casa părintească (aflată în aceeaşi curte cu a lui) sau poate a fost influenţat şi de lucrarea lui Hesiod « Munci şi zile ». Vârsta şi starea sănătăţii l-au determinat să creadă că a rămas doar timpul scrisului.
Au fost şi momente când, dorinţele şi pasiunile individuale au fost sacrificate în favoarea răspunderilor familiale, profesionale şi obşteşti.
”Era de acord cu tot ce înseamnă limba română, România, naţional, cultural, folcloric etc, susţinând prin scris o asemenea atitudine”
Prin operele sale, Ion Gheorghe Pricop a dat un avertismennt lumii literare, dovedind, dacă mai era nevoie, că şi în mediul rural pot trăi şi scrie oameni de calibru, condeieri valoroşi. El nu a suferit niciodată de sterilitate scriptică. Nu a respins integral ceea ce este modern, dar a rămas totuşi adeptul unui conservatorism, mai ales din punct de vedere cultural. A fost un « sămănătorist » al zilelor noastre, prin orientare şi tematică, dar prin creaţie şi stil a adoptat modernismul, mai ales în poezie. Nu a avut preocupări hermeneutice, dar nici nu s-a inspirat doar din cadrul îngust al satului, pădurii, câmpului. Era de acord cu tot ce înseamnă limba română, România, naţional, cultural, folcloric etc, susţinând prin scris o asemenea atitudine. Alteori, aprinzându-se repede, cu glasul său răguşit, condamna vocal şi acut, pe cei care nu dau preţ şi distrug asemenea valori şi concepte. A stăpânit bine registrele narative, reuşind să redea realitatea aşa cum a fost. Nu găsim la el predilecţie pentru a trata doar anumite teme. În timpul discuţiilor lungi, prieteneşti, îmi spunea : « aş vrea să scriu şi o piesă de teatru, dar mă decid greu. Apoi, vreau să-ţi spun că am văzut ce porcării de poveşti citeau nepoţelele mele. Îmi vine să mă apuc să scriu eu o carte cu poveşti » . Preocupat de a scrie romane şi poezii, nu a mai apucat să-şi pună planul în aplicare. Poate şi pentru că, cea care nu are sentimente şi stă la pândă, a intrat prea devreme şi nedrept în casa lui.
”Stilul său este unul savuros, în care găsim uneori umorul ţărănesc sănătos”
Avea un incontestabil talent de romancier şi de povestitor, în general. Povestitul este un act de cultură şi un fenomen viu. În romanele sale (La coada cometei, Călăreţul de os, Corăbii în septembrie etc) întâlnim o succesiune de episoade, uneori înţesate cu expresii populare locale, arhaisme, şi nu numai, totul fără parcimonie. În cărţile sale, mai ales în cele de proză, putem desluşi un trecut care vorbeşte în prezent, ajutat fiind de o expunere limpede, clară şi fluentă. Lesne putem observa folosirea detaliului pentru a caracteriza o anumită perioadă, acribie în prezentarea de biografii ale multor personaje în timpul schimbărilor istorice radicale : războaie, foamete, epidemii, cooperativizarea forţată etc. La el nu intâlnim maniera laconică de prezentare. Stilul său este unul savuros, în care găsim uneori umorul ţărănesc sănătos. Şi-a exprimat deschis nemulţumirea faţă de tendinţa, mai ales după 1989, de sufocare şi « înnoire » a limbii române cu cuvinte din limbi străine, activitate contagioasă care a cuprins şi pe unii tineri scriitori, pe tineri în general, dar şi mass media. Pentru înţelegerea textelor din cărţile lui Ion Gh. Pricop, nu trebuie nimănui o cheie de lectură, accesibilă doar exegeţilor.
”Vârful carierei sale de prozator a fost atins cu romanul în trei volume « Paradigma deşertului », de 1127 de pagini, pentru care a fost premiat de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor”
Proza lui se încadrează în literatura de succes la public. Aceasta, în mare parte, reflectă realitatea din satul moldav şi din restul societăţii, în diferite perioade, cu deosebire din epoca modernă şi cea contemporană. Nu s-a hazardat să pătrundă în secolele Evului Mediu românesc, adică tocmai de când îşi au « actele de naştere » cele mai multe dintre satele noastre, inclusiv Duda lui natală (în trecut, Suleni). Valoarea romanelor sale este dată şi de calitatea povestirilor, de caracterizarea psihologică a personajelor, de mulţimea datelor şi explicaţiilor din text. Romanele şi povestirile sale se citesc cu interes şi plăcere, căci sunt scrise pe-nţelesul tuturor categoriilor de iubitori de lectură. Autorul a avut grijă să pigmenteze textele cu expresii arhaice, uneori folosind un limbaj, ce-i drept, cam libertin. Vârful carierei sale de prozator a fost atins cu romanul în trei volume « Paradigma deşertului », de 1127 de pagini, pentru care a fost premiat de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor, în ianuarie 2017, la propunerea reprezentanţei judeţului Vaslui. Monumentala lucrare « Paradigma deşertului », de o aşa amploare narativă, la care nimeni nu se aştepta, reprezintă punctul culminant al creaţiei sale literare, dar, încă o dată s-a dovedit adevărul din sintagma « nicio carte nu-i perfectă ». Scriitorii şi publicul elevat cunosc acest aspect. Ion Gheorghe Pricop era un filolog desăvârşit, exigent cu alţii, dar şi cu sine. Unele mici imperfecţiuni, care ţin de o corectură în grabă, nu pot da notă mică romanului şi autorului, care s-a străduit, şi a reuşit, să prezinte în detaliu, persuasiv, sute de fapte şi evenimente, fără a cădea totuşi în redundanţă. Probabil i s-a cerut (sau poate o fi fost şi dorinţa autorului) să predea cartea mai repede la editură, până la sfârşitul lui 2016, nereuşind să-i facă încă o corectură. Acest roman (Paradigma deşertului), aşa de voluminos, greu de învins cu lectura, i-a luat ceva din sănătatea ultimilor trei ani de viaţă. Poezia a fost prima lui opţiune, încă din anii de liceu şi cei ai studenţiei. Atent la orice adiere a brizei literare, Ion Gheorghe Pricop nu ne oferă şi poezii de atmosferă apăsătoare, elegii care să ne aducă o grămadă de gânduri sau din care să reiasă inadaptabilitatea lui la lumea în care trăim.
”Poezia trebuie să fie abstractă, dar până unde ? Până la a nu fi înţeleasă ?”
Volumele sale de poezii : Balada vârstelor, Confortul inorogului, Cartea celor cinci semne, Terapiile invocaţiei, Elegiile albastre, dar şi celelalte, sunt rezultatul unei gândiri profunde, a unei imaginaţii deosebite. El invită pe cititorii săi la meditaţie şi raţiune pentru a înţelege mesajul transmis prin versuri. Este de apreciat pentru rezultatele obţinute în abordarea ambelor genuri literare. Poezia trebuie să fie abstractă, dar până unde ? Până la a nu fi înţeleasă ? Să te invite la raţiune pentru a descoperi mesajul autorului, dar să nu devină frustrantă şi enervantă atunci când acest mesaj nu poate fi desluşit, descoperit şi înţeles. Volumul de poezii « Caligramele destinului » pare a fi mai greu de înţeles de către cititorii chiar avizaţi. A fost însă apreciat de unii exegeţi în ale criticii literare. Cărţile sale au apărut la intervale temporale diferite şi nu metronomice. Activitatea didactică, administrativ-gospodărească, precum şi anvergura lucrărilor, au determinat acest aspect. Stilul adoptat de el, cu povestiri cu caracter popular, îl apropie de creaţia crengenă. Exegeţii l-au analizat corect. Nu a fost supraevaluat, dar nici n-au putut să-i minimalizeze valoarea şi rezultatele. Majoritatea exegeţilor au avut o viziune consensuală asupra operei lui Ion Gheorghe Pricop. Despre Ion Gheorghe Pricop se pot spune multe, nu este un subiect epuizat. Biografia lui este lipsită de anomalii : pasiuni amoroase, opţiuni politice şi profesionale ciudate etc. Demnitatea, poziţia socială, pregătirea, moralitatea, au făcut ca biografia lui să fie una imaculată. Trăind în lumea satului, nu a fost cazul nicio secundă să se depersonalizeze câtuşi de puţin. În ultimii ani de viaţă, 2017 şi 2018, până la fatidica zi de 14 noiembrie, a acţionat cu şi mai multă asiduitate în direcţia recuperatoare, căutând parcă să dovedească celor care îl apreciau, că el, încă poate confirma şi după voluminosul roman « Paradigma deşertului ». A fost un luptător cu toate greutăţile vieţii. A primit de la cei care l-au cunoscut, exact ce el le-a dăruit : respect, apreciere, prietenie, altruism, zâmbete, cu efect de bumerang, dar, toate cu sens pozitiv. Cu cât era mai apreciat, cu atât mai mult căuta să confirme, lăsându-se cuprins de entuziasmul creator, muncind de multe ori până la istovire.
”Conţinutul şi valoarea cărţilor sale şi OMUL PRICOP îl fac să fie apreciat”
Nu a scos niciodată nimic din labirintul intim al suferinţei şi nu s-a destăinuit nimănui. Cum se spune şi-a dus crucea singur, fără a stoarce lacrimi de la cei din jur şi fără să inspire milă din partea cuiva. Frumuseţea sufletului şi a chipului nu a ascuns niciodată egoism, mândrie, ranchiună, ci a radiat doar zâmbet, prietenie, altruism şi dragoste faţă de natura înconjurătoare. Totdeauna ştia să găsească canale şi metode de comunicare cu oamenii, să le afle necazurile şi să-i îndrume. Nu s-a lăsat niciodată copleşit de patima diatribelor. Ce a scris a publicat antum. Nu a lăsat nimic în calculator pentru a fi publicat postum. Eu am scris aceste câteva rânduri nu cu gândul de a-l lăuda pe Ion Gheorghe Pricop. Conţinutul şi valoarea cărţilor sale şi OMUL PRICOP îl fac să fie apreciat. În ultimii ani, deşi avea o constituţie fizică foarte bună, cea care l-a avertizat anterior şi care mai apoi l-a trădat a fost inima. Mereu a fost pândit de recidiva cu inima. Nimeni, dar absolut nimeni, nu se aştepta la tragedia din noaptea de 14/15 noiembrie 2018. Nici chiar el nu se aştepta şi nu avusese nici zare de premoniţie. Abia terminase de modernizat interiorul casei cu câteva zile mai înainte. Ce ţi-e cu destinul omului ! O analiză pe text a operelor sale o va face, sper, bunul lui prieten de o viaţă, criticul literar Theodor Codreanu. Autorul articolului, având o altă specializare, nu vrea să intre într-o polemică, din care s-ar putea să iasă învins. Chipul prietenos al lui Ion Gheorghe Pricop trebuie să ne însoţească oricând şi să-l păstrăm veşnic în inimile noastre. Îi prevăd o longevitate postumă în memoria a cel puţin câteva generaţii şi a celor care l-au cunoscut, precum şi celor câţiva confraţi din arealul huşean, până vor trece la cele veşnice, încheind şi ei contractul cu Cel de Sus. Veşnică să-i fie amintirea, cel puţin până se va opri ceasornicul cosmic!
Prof. Constantin Partene
