Negresteanca Matilda Pascal-Cojocãrita, afectatã financiar de pandemie: „în doi ani s-ar putea sã iesim la cersit pe stradã”

CRIZÃ… Efectele pandemiei de coronavirus se resimt în buzunarele artistilor. Printre cei afectati din punct de vedere financiar se numãrã si interpreta de muzicã popularã Matilda Pascal-Cojocãrita, de loc din Negresti. Aceasta a povestit, zilele trecute, cât de puternic a lovit pandemia de coronavirus în industria muzicalã din România. „Suntem terminati, nu avem aer sI, din punct de vedere artistic, suntem uitati. S-ar putea sã iesim la cersit pe stradã sau sã ne apucãm de tuns oile sau de mãturat strãzile, sã putem sã cîstigãm un ban. Suntem legati de mâini si de picioare. Este foarte greu. Nu mai avem sperante, parcã totul este o nebuloasã. Dacã mai tine un an pandemia, mai avem încã rezerve, dar dacã mai tine doi ani, s-ar putea sã iesim la cersit pe stradã”, a povestit interpreta de muzicã popularã Matilda Pascal-Cojocãrita.

Matilda Pascal Cojocãrita este una dintre cele mai frumoase interprete de muzicã popularã. S-a nãscut în Negresti, în 1958, copilãrind aici pânã la vârsta de 17 ani. A absolvit Liceul „Emil Racovitã” din Iasi, la seral, iar apoi Facultatea de Muzicã, în cadrul Universitãtii „Spiru Haret”. Dupã absolvirea liceului s-a angajat la Combinatul de fire si fibre sintetice din Iasi, unde s-a înscris în ansamblul combinatului. Acolo a cântat muzicã popularã si usoarã si a participat si la dansuri populare. În 1979 a cîstigat titlul de Miss România la primul concurs de frumusete, desfãsurat sub deviza „Muncã, Tinerete, Frumusete”. Este cãsãtoritã de peste 30 ani cu violonistul Stefan Cigu, cãruia îi spune Fane. Despre perioada copilãriei petrecute în Negresti, aceasta a povestit: „Pãrintii mei au fost oameni simpli, care ne-au iubit pe noi, copiii – patru la numãr – dar care nu ne-au rãsfãtat: ne sãrutau doar când dormeam si ne-au învãtat de mici ce înseamnã munca. Erau sãraci, le era foarte greu, iar pe mine, ultima dintre frati, mama n-a vrut sã mã facã, dar poate tocmai de asta am fost norocoasã. Pentru cã mama avea mereu treabã, tata a fost cel care ne-a legãnat si ne-a cântat. Când am început sã umblãm, ne purta picioarele, adicã ne sprijinea tãlpile pe picioarele lui si dansam asa, prin casã, valsuri, tangouri, sârbe si hore. Asta e una din primele mele amintiri, dintre cele mai luminoase, ale copilãriei. Tata fãcuse armata în Banat si venise de acolo cu câteva cântece foarte frumoase. De la el am învãtat primul cântec, o doinã bãnãteanã – <<Munte, munte, brad frumos>>”.