Pãrintele Marcel Miron, parohul de la „Sfântul Apostol Toma”, a iesit la pensie. Episcopul Husilor i-a oferit crucea eparhialã si a instalat doi noi preoti parohi!

O NOUÃ GENERATIE… Preasfintitul Pãrinte Ignatie, Episcopul Husilor, a oficiat duminicã, 14 noiembrie, Sfânta Liturghie în Biserica „Sfântul Toma” din municipiul Husi. Cu acest prilej, Pãrintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Iurie Leva, administrator în cadrul Centrului Eparhial Husi, si l-a instalat ca paroh al Parohiei „Sfântul Apostol Toma si Sfântul Apostol Andrei”. De asemenea, Preasfintia Sa l-a instalat pe pãrintele protopop Marius Cãtãlin Antohi ca paroh al Parohiei „Sfântul Apostol Toma”. Amândurora, Ierarhul Husilor le-a înmânat Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce si cheile bisericii, îndemnându-i sã continue si sã sporeascã lucrarea duhovniceascã si edilitarã în parohiile încredintate. Pãrintele Episcop Ignatie i-a multumit fostului paroh de la „Sfântul Apostol Toma”, pãrintele Marcel Miron, pentru întreaga activitate pastoralã, desfãsuratã pe parcursul a peste 40 de ani. În semn de pretuire, Preasfintia Sa i-a oferit crucea eparhialã si Diploma de excelentã „Episcop Iacov Antonovici” a Episcopiei Husilor – act de cinstire oferit celor care se remarcã în activitãtile culturale. Pãrintele Marcel Miron este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Iasi, si autor a numeroase volume de poezii, premiate de acest for cultural. Totodatã, Preasfintitul Ignatie i-a oferit preotesei Sorina Miron Distinctia de vrednicie „Sfânta Mare Mucenitã Chiriachi” a Episcopiei Husilor.

În omilia rostitã dupã citirea Pildei samarineanului milostiv, Ierarhul Husilor a afirmat cã este bine sã ne raportãm la cei din jur fãrã prejudecãti: «Iar el a zis: Cel care a fãcut milã cu el. Si Iisus i-a zis: Mergi si fã si tu asemenea» (Luca 10, 36-37) Cea mai mare bucurie a unui om este atunci când ceilalti se raporteazã la el fãrã prejudecãti, fãrã preconceptii. De fapt, dragostea desãvârsitã înseamnã sã cãutãm sã-l vedem pe om exact asa cum este el, cu carentele si calitãtile pe care le posedã. Din pãcate, noi nu reusim sã ne comportãm în felul acesta, ci suntem tributari (captivi) ideilor pe care le „mãcinãm” în capul nostru, despre cei din jurul nostru. Aceste idei se transformã în prejudecãti (preconceptii) si nu ne lasã sã avem un acces nemijlocit la ceea ce înseamnã structura sufleteascã realã a unui om. Acest lucru vrea sã ni-l transmitã Hristos în Parabola samarineanului milostiv. Un învãtãtor de Lege, care cunostea foarte bine rânduielile statornicite de Dumnezeu, se apropie de Iisus si Îl întreabã, cu gând viclean, cu intentia de a-L prinde într-o capcanã: «Ce sã fac ca sã mostenesc viata vesnicã?». Cu alte cuvinte, acest învãtãtor de Lege ar fi vrut sã spunã cã doar cei care se înscriu în acest raport dintre mostenit si mostenitor, doar cei care au acest drept, pot mosteni Împãrãtia lui Dumnezeu. În aceastã logicã era gânditã relatia omului cu Dumnezeu – cineva mostenea cele ale Împãrãtiei lui Dumnezeu, doar dacã fãcea parte dintre cei alesi; ceilalti erau considerati oameni nevrednici, care nu meritau sã li se acorde niciun fel de atentie. Hristos îi rãspunde acestui învãtãtor de Lege, provocându-l, cu o întrebare: «Tu, care cunosti foarte bine Legea Vechiului Testament, cum o interpretezi? Cum crezi tu cã poti sã mostenesti viata vesnicã?». Acesta Îi dã rãspunsul, fãcând trimitere la una dintre poruncile lui Dumnezeu, care i-au fost descoperite lui Moise pe Muntele Sinai: «sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti». Cu alte cuvinte – dãruieste-te aproapelui tãu din toatã inima ta, cu toatã vârtutea ta, din toatã puterea ta, din tot sufletul tãu, cu întreaga ta fiintã. Dacã acest învãtãtor de Lege si-a propus cu adevãrat sã-L prindã în capcanã pe Hristos, nu se lasã bãtut cu asa multã usurintã, ci continuã, întrebându-L: «Cine este aproapele meu?». Rãspunsul la aceastã întrebare este Parabola samarineanului milostiv, a celui care si-a manifestat dragostea si atentia fatã de cineva care era fãrã identitate, fãrã biografie, fãrã haine, un om despre care nu se putea spune decât cã era în suferintã si mai avea câteva clipe de trãit. Asupra unui asemenea om se apleacã samarineanul milostiv. Ceilalti doi (preotul si levitul) aveau, poate, prejudecãti – nu stim. Hristos nu-i acuzã, nu le reproseazã cã nu si-au fãcut vreme sã zãboveascã asupra unui om care era la marginea drumului, tâlhãrit, cãruia i se furaserã hainele (probabil era un om sãrac si, neavând ce sã i se ia de pe el, i-au fost luate hainele)”.

„Cea mai mare nevoie de dragoste si de atentie o au cei care suferã din punct de vedere sufleteste”

Pãrintele Episcop Ignatie a arãtat cã Domnul Hristos ne spune cã aproapele nostru este cel care are nevoie de dragostea noastrã: „Exegetii, care s-au oprit asupra acestei parabole, spun cã în vremea Mântuitorului erau oameni sãraci, care nu aveau haine de schimb, iar acest drum – de la Ierusalim la Ierihon – era foarte periculos de parcurs. În mentalitatea vremii respective, era cunoscut faptul cã cine mergea pe acest drum si nu-l ocolea, era negresit tâlhãrit, bãtut si batjocorit de hoti. Prin urmare, cei care l-au tâlhãrit si l-au bãtut (în limba greacã, sensul este: „l-au stâlcit în bãtaie”) erau amãrîti, nu aveau haine de schimb, de aceea i-au furat hainele acestui om, bãtându-l pânã în punctul în care nu mai avea mult si trecea în lumea de dincolo. Prin aceastã parabolã, Hristos vrea sã le spunã evreilor, cã „aproapele” este oricine are nevoie de dragostea noastrã. Nu conteazã etnia, religia, mentalitatea sau ideologia pe care o are omul aflat în suferintã – cãruia noi trebuie sã-i arãtãm partea noastrã de umanitate, sã ne aplecãm asupra lui, lãsând la o parte toate prejudecãtile si preconceptiile. Acestea nu fac altceva decât sã ne anestezieze, sã «pulverizeze» dramul de iubire, transformându-ne în oameni indiferenti, preocupati mai mult de problemele personale si de propriile interese, decât sã dãm o mânã de ajutor cuiva care are nevoie stringentã. Prin urmare, Parabola samarineanului milostiv ne spune cã noi putem mosteni viata vesnicã, dacã suntem oameni cu cei care sunt în suferintã, fizicã sau sufleteascã. Cea mai mare nevoie de dragoste si de atentie o au cei care suferã din punct de vedere sufleteste, chiar dacã fizic (biologic) aratã integri, fãrã niciun fel de deficientã. Acestia pot fi cu sufletul aproape de moarte, pot simti cã se sufocã, pentru cã si-au pierdut sensul vietii si nu mai au resursele necesare pentru a merge mai departe, nu mai pot întelege atitudinea celor din jur”, a explicat Pãrintele Ignatie.