Nouă scriitori povestesc câteva momente de neuitat din perioada Paştelui, de pe vremea când erau nişte copii lipsiţi de orice grijă. Pe atunci, cele mai mari preocupări erau cine bătea la ciocnitul ouălelor roşii sau dacă primeau ori nu pantofi noi. Este al doilea Paşte pe care îl vom petrece în condiţiile impuse de pandemie. Dacă anul trecut, noaptea Învierii ne prindea izolaţi acasă, anul acesta putem merge la Biserică sau pleca în vacanţe. Totuşi, recomandarea de a rămâne în case rămâne valabilă. Prilejul este, însă, numai bun pentru a lua o pauză şi a scotoci prin sertarele memoriei după amintiri din vremurile apuse ale copilăriei, când, de pildă, pe la vârsta de 8-9 ani, Paştele era doar un prilej de socializare ori chiar de fugit de acasă. Pentru tineri, biserica devenea un soi de club social, cu muzică dramatică şi discuţii interminabile, după cum povesteşte scriitorul Bogdan Răileanu. Ce amintiri le mai stârnesc şi acum râsul intervievaţilor noştri, cum era Paştele la ţară, într-un sat colectivizat şi sărac, din perioada comunistă, şi ce jocuri puteau fi inventate cu ouăle roşii, vopsite cu trudă de bunici şi mame, vă invităm să citiţi în rândurile ce urmează.
Revolta fripturii de miel de Iulian Tănase
Mama mi-a aruncat o privire mustrătoare când i-am spus că mi-e foame. Era unsprezece noaptea şi ne pregăteam să mergem la slujba de Înviere. – Nu vrei să aştepţi să mâncăm când ne întoarcem de la biserică? m-a întrebat mama. – Nu, mi-e foame. Ea nu mâncase „de frupt“ întreaga perioadă a postului, dar eu eram copil. Nu aveam cine ştie ce păcate, în afară de micile obrăznicii absolut normale pentru vârsta aceea, aşa că nu aveam de ce să ţin post şi nici nu prea mă interesa că urma să merg la slujba de Înviere cu burta plină. Mama a scos din cuptor o tavă cu friptură de miel, mi-am luat câteva bucăţi, mi le-am pus într-o farfurie şi am mâncat cât am putut de repede. Nu e sigur totuşi că nu am mâncat direct din tavă. Nu mai ştiu dacă, în timp ce mâncam, mama mi-a spus sau nu că sunt un păcătos. Posibil să-mi fi spus, după cum e posibil şi să nu-mi fi spus. Oricum, astea sunt detalii care e şi normal să se fi pierdut între timp în ceaţa memoriei. Au trecut de atunci mai bine de treizeci şi cinci de ani.
De acasă şi până la biserică făceam, de regulă, cam douăzeci de minute, mergeam pe jos, şi am rămas cu amintirea tremurului care îmi acompania primii paşi, până când corpul se acomoda cu răcoarea de afară, deşi la Înviere mergeam de fiecare dată îmbrăcat bine. Probabil că atunci am tremurat mai puţin decât de obicei, friptura de miel îmi ţinea de cald. Mamei îi ţinea de cald credinţa şi, poate, aşteptarea momentului când, la finalul slujbei, urma să primească împărtăşania, iar surorii mele, cu doi ani mai mare decât mine, habar n-am dacă îi ţinea ceva de cald.
Citeste mai mult: /adevarul.ro/cultura/arte/pastele-copilariei-asa-si-l-amintesc-scriitorii-era-prilej-socializare-fugit-acasa-1_608c6b875163ec427190827f/index.html
