Povestea artistului rãpus, care înainte de a muri a lãsat mostenirea talentului sãu unui ucenic | VIDEO | FOTO

Ion Chiriac a murit chiar de ziua sa

SUBIT… Moartea l-a smuls din aceastã lume pe iubitul cântãret de folk, Ion Chiriac, chiar de ziua sa de nastere. Era acasã la Ghermãnesti, acolo unde se strângea familia în fiecare an, în luna februarie. Ion era nãscut pe 20 februarie, iar fratele sãu, Gelu, cu care a format cuplul ce avea sã ajungã faimos la Cenaclul Flacãra, pe 23 februarie, un prilej bun pentru a rememora vremurile de glorie din tinerete. „Mama ei de viatã, haideti sã o trãim,/ Cât de rea, cât de grea, e aceastã zi”, sunt versurile pe care mândru le cânta Ion si iatã cum acum, în aceastã zi tristã, capãtã un sens mistic. „A murit Ion al meu”, a fost tot ce a putut îngãima Mihaela Manu, femeia cu care marele artist si-a petrecut ultima parte a vietii. Plângea în hohote! „Nu se poate sã moarã chiar de ziua lui. A plecat la Ghermãnesti, acasã, si dus a fost”, a mai spus cea care acum regretã cã nu a înregistrat ultimele creatii ale artistului pentru posteritate. „Seceta a ucis orice boare de vânt,/Soarele s-a topit si a curs pe pãmânt./ A rãmas cerul fierbinte si gol./Ciuturile scot din fântânã nãmol”, sunt celebrele versuri ale lui Labis, care prin vocea lui Ion si a fratele sãu Gelu au cãpãtat sensuri de nebãnuit si au dezghetat inimi împietrite. Cu aceste versuri au cucerit o tarã întreagã, iar generatii întregi de „tineri în blugi” au devenit mai bune ascultând melodiile acestor „bãieti frumosi” ai Vasluiului. Acum seceta/moartea a despãrtit acest cuplu de aur al judetului. Ion avea 58 de ani si cei ce l-au vãzut în ultimele clipe ale vietii sale au spus cã acesta nu se simtea prea grozav. Însã era mândru cã de o lunã lucra iar si primea un salariu, dupã patru ani de secetã. Asa s-a dus sã-si onoreze obligatia la Ghermãnesti, mândru, anuntându-i pe toti cã si-a revenit financiar, însã a fost si ultima datã când avea sã-l reîntâlneascã pe Gelu, fratele sãu mai mic. Trupul neînsufletit a lui Ion Chiriac va fi scos de la morga Spitalului Judetean de Urgentã Vaslui, astãzi la prânz si cel mai probabil va fi depus la capela Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Vaslui. Cu totii însã ne-am fi dorit ca priveghiul marelui artist sã fie la Casa de Culturã „Constantin Tãnase”, acolo unde acesta sã tinã un ultim concert. Uitat de mai marii zilei în ultima perioadã, acesta ar merita aceastã mare onoare. Ar fi ca o recunoastere a talentului sãu, dar si a meritului de a fi unul dintre putinii ambasadori ai Vasluiului. La catafalcul sãu, ar trebui sã rãsune melodiile pe care acesta le-a cântat si în ultimele sale clipe înainte de a fi înghitit de pãmânt, sã fie pe o scenã, asa cum a fost si viata sa, un lung spectacol. Sperãm ca autoritãtile locale sã mediteze la aceastã dorintã a vasluienilor si Ion sã primeascã recunostinta cuvenitã, dupã ce ani de-a rândul l-au uitat, obligându-l sã trãiascã modest, într-o sãrãcie specificã artistilor geniali. Poate cã a venit timpul sã ne gândim ca si în cimitirul Eternitatea sã existe o aleea a artistilor, scriitorilor, poetilor sau a tuturor celor care au dus faima Vasluiului peste hotarele judetului.

Fratii Chiriac au ajuns cunoscuti în toatã România, gratie Cenaclului Flacãra, condus de Adrian Pãunescu. Timp de un deceniu, din 1976 pânã în 1985, au fost neîntrerupti pe scenã, alãturi de marele poet, încântând lumea cu celebrele lor piese de folk, „Moartea Cãprioarei”, „Bunã seara, iubito!”, „Ne uitam ca doi copii”, „Trandafirul Albastru”, „Voi cânta iubirea” etc. Dupã desfiintarea cenaclului, au mers în turnee cu Savoy, Angela Similea, Mirabela Dauer. Pe 15 iunie 2014, la Sala Sporturilor în Vaslui, a fost ultima datã când cei doi au cântat în public. Ion a mai cântat singur la multe evenimente, ultima datã la Biblioteca Judeteanã, la lansarea cãrtii, în martie 2019. În urma marelui artist au rãmas vesnice cântecele sale, dar si o voce care continuã sã ducã legenda unei piese de referintã, „Moartea Cãprioare”, mai departe. De la Bârlad, David Theodor Cozar, la nici 12 ani, va cânta în continuare cu chitara lui Ion, cântecele devenite nemuritoare. Povestea acestei întâlniri e un sir lung de coincidente. David Theodor avea sã fie fiul ucenicului de acum 37 de ani al maestrului. Iatã ce scrisoare emotionantã a trimis acesta la aflarea vestii cã mentorul sãu si profesorul fiului sãu nu mai este. Cititi si uluitoarea poveste a întâlnirii lui Ion Chiriac si a admiratorului sãu, Cristian Cozar din Bârlad.

Ion Chiriac si-a lãsat mostenirea talentului, fiului celui mai înfocat admirator al sãu

Artistii mari au secrete bine pãzite. Acum, când Ion s-a dus la cele vesnice, povestea lui Cristian Cozar capãtã cu totul alte conotatii. Este povestea unui om îndrãgostit de cântecele lui Ion Chiriac si de Cenaclul Flacãra, care, printr-un joc al coincidentelor, face ca nemuritoarea piesã „Moartea Cãprioarei” sã-si continuie drumul cãtre o legendã. Iatã ce spune bârlãdeanul care a avut sansa sã fie timp de sase-sapte zile membru al Cenaclului Flacãra la doar 10 ani. «Stiam cã astãzi îl voi suna pe Ion sã-l felicit, asa cum am fãcut-o an de an, de la reîntâlnirea noastrã. Este ziua lui. Era ziua lui, fiindcã de acum vom vorbi de Ion doar la timpul trecut. Da, ziua lui de nastere. Peste 2 ani ar fi „schimbat prefixul”. Ne auziserãm ultima oarã la telefon, pe 7 ianuarie de ziua lui, onomasticã. În acest an mã hotãrâsem, spontan, sã-i fac o surprizã lui David si sã-l apelez, fãrã sã stie pe cine sun, doar, sã-i ureze „La multi ani!”, iar restul ar fi decurs de la sine, pentru cã i-ar fi recunoscut vocea imediat, de la timpul petrecut împreunã la repetitii si concursuri. Dar, un telefon primit mi-o ia înainte si-mi dã o veste sfâsietoare: azi-dimineatã (n.r. sâmbãtã, 20 februarie) sufletul lui Ion s-a ridicat la ceruri. Rãmân încremenit iar David, lângã mine, încearca sã înteleagã ce se petrece. Îi spun, în timpul apelului, cã a murit „tata John”, asa cum obisnuia sã îi spunã David. Nici lui nu-i venea a crede. De sufletul lui, imens de bun, a avut nevoie Bunul Dumnezeu, de l-a luat, atât de tânãr, lângã El! A fost pentru mine idolul copilãriei mele, un suflet mare, cald, blând, într-un trup de copil, maturizat de timpuriu», si-a început povestea Cristian Cozar, omul care l-a venerat de Ion Chiriac.

Cum au devenit Cristian Cozar și David Theodor Cozar discipolii maestrului Ion Chiriac

«În vara anului 1984, dupã ce împlinisem 10 ani,  am reusit sã-i cunosc pe „Fratii Chiriac”, la Eforie Nord, la hotel Meduza (locul consacrat de cazare al membrilor Cenaclului Flacãra, pe perioada verii) unde l-am rugat pe bunicul meu – distinsul „dom’ Penisoarã de Fãlciu” (multi îl stiu ca fiind fostul director al scolii si al internatului din Fãlciu, timp de 34 ani) – sã mergem seara la Cenaclul Flacãra. Printr-un context favorabil de împrejurãri, am reusit sã dau o probã de voce în fata marelui poet Adrian Pãunescu (zis si Boss), dupã ce, în prealabil, trecusem o primã etapã de probe, cu regretatul cantautor folk Valeriu Penisoarã, prieten cu bunicul meu, amândoi învãtãtori în judetul Vaslui. Odatã ajuns în fata lui Boss, mult dupã ora prânzului, în camera-apartament din hotel, Valeriu Penisoarã îi spune: „Boss, eu l-am ascultat asearã,  în spatele scenei, interpretând trei cântece. Prima strofã si refrenul de la cântecul meu, Mos Ion Roatã la Divan, primele 2 strofe din Albatrosul ucis a lui Tudor Gheorghe si începutul de la Moartea cãprioarei a Fratilor Chiriac. Pe mine m-a impresionat, melodia mea a cântat-o cu sufletul. Puteti sã îl ascultati si dumneavoastrã ?”. Si maestrul a zis: „Da, Valericã! Zi, copile, de unde esti, câti ani ai, cât stai si ce vrei sã faci! Si cântã ce i-ai cântat lui Valericã, asearã”. Dupã ce am cântat, acompaniat doar la prima melodie de Valeriu Penisoarã, Boss spune: „Unde-s braconierii (poreclele Fratilor Chiriac)? Cheamã-l repede pe braconierul cel mare!”. Dupã mai bine de 30 minute, în care am asistat cum alte persoane au dat probe, apare în usã, în tricou si pantaloni scurti, un bãiat frumos, de înãltime medie, brunet, cu pãrul ondulat si cu mustãcioarã. „Ioane, l-am auzit pe copilul ãsta si din seara asta intrã pe scenã cu voi, alãturi de Gelu, ca vocea a doua, cât timp stã la mare. Pe urmã mai vedem.” A fost prima mea întâlnire cu Ion. Ne despãrteau 10 ani de viata si tin minte primul lucru pe care mi l-a spus cu blândete, încurajare si cãldurã în voce si în suflet, dupã ce m-a întrebat lucruri simple (vârsta, de unde sunt, în ce clasã sunt, ce artisti si ce melodii îmi mai plac): „O sã fie bine. Esti cel mai mic de aici, dar nu-ti fie teamã. Dacã ai trecut de Boss, noi, cei din Cenaclu, te vom ajuta. O sã fim a doua ta familie! O sã vezi !” Am simtit acea replicã ca pe o protectie fireascã a unui frate mai mare, care are grijã de fratele lui mai mic. Am simtit din acel moment o „chimie” fatã de el, care emana o charismã aparte prin vocea lui superbã, prin prezenta lui, prin frumusetea lui fizicã, prin tonul cald si ferm, prin grija lui. Au fost cinci sau sase spectacole de vis, pe litoral, pe scena Cenaclului Flacãra, în fata a mii de oameni, a mii de voci, a mii de watti, a mii de lumini, în fata unui singur popor, iubitor de culturã, de libertate, de artistii pe care îi lansase în peste 10 ani de Cenaclul Flacãra. Stiam cã, odatã revenit în Bârlad, orasul meu natal, pãrintii mei nu mã vor lãsa sã merg în tarã, cu Cenaclul Flacãra, pentru cã mai importantã era scoala în viziunea lor. Si, asa a si fost. L-am rugat pe bunicul meu sã pãstreze aceste secret frumos. Si, asa a si fost», a povestit cu înflãcãrare cel cãruia viata i-a dãruit, la 10 ani, cel mai frumos cadou.

Marea reîntâlnire de peste ani si cum devine copilul ucenicului febletea maestrului

«Dupã 33 ani, ne-am revãzut în 2017, în Bucuresti, la Sala Palatului, la primul „Remember Cenaclul Flacãra”, organizat de Andrei Pãunescu. Am avut bucuria imensã de a-i reîntâlni, fatã în fatã, pe multi dintre artistii pe care nu i-am mai vãzut din acel superb … 1984. Însã, dintr-o zi specialã si însoritã de Crãciun 2017, în Parcul Copou din Vaslui, începe o altã poveste frumoasã, în care, acelasi frate mai mare (dragul si unicul Ion Chiriac), începe sã aibã grijã, din punct de vedere artistic, de un alt frãtior mai mic, fiul meu, David-Theodor, cãruia – dupã o plimbare prin parc, o discutie despre muzica folk – îi dãruieste o chitarã, care sã îi poarte noroc si care îl va face fericit pe „tata John”, la primul sãu concurs, într-o zi de mai, 2018, la spectacolul „Mai cu folk”: Premiul al III – lea (din 72 de concurenti) si Premiul Special pentru interpretare. Acum, cã te-ai dus, sã stii cã rãmâi pentru David-Theodor Cozar,  cel cãruia i-ai scris, cu mâna ta, acordurile capodoperei „Moartea cãprioarei”, având încrederea, la nici 3 luni de la initierea lui într-ale chitarei si vocii, un înger si va plânge pentru tine, asa cum te-a fãcut si el sã plângi de bucurie, în „castelul” din spatele scenei teatrului de varã din parcul Copou, din Vaslui, în acea zi de mai. Dupã cum tu ne spuneai, imediat dupã ce David a coborât de pe scenã: „Când am auzit cum a vuit parcul la versul – imensa, strãinã si grea – mi-au dat lacrimile si m-am dus sã bocesc în caste, ca sã nu mã vadã lumea. Da’ de unde, Ramona ( n.r. Ramona Ailioaiei -organizatorul spectacolului din partea Primãriei Vaslui) mi-o luase înainte”. Aceasta îi spusese maestrului: „Plâng domnu’ Ion. N-auziti cum cântã copilul ãsta?!? Nu m-am putut abtine. Dar, dumneavoastrã de ce ati venit aici ?”. Si rãspunsul sãu a fost magistral: „Pãi si eu am venit sã bocesc, din acelasi motiv. Hai sã-l ascultãm si sã bocim împreunã!”. Acum la final, când ne despãrtim prin aceste rânduri, îi voi transmite spiritului sãu, care a pãrãsit prea devreme trupul vlãguit de deznãdejdea uitãrii: „Suflet cald, spirit liber, voce caldã, profundã si fermã, vei trãi printre noi, în continuare, la rang de Înger!”. Odihneste-te în pace, tatã John! Odihneste-te lin, Ioane! Dumnezeu sã te ierte si sã-ti aseze sufletul la dreapta Lui!», si-a încheiat povestea Cristian Cozar, cu regretul cã nu a putut face mai mult pentru mentorul sãu, care i-a dãruit în final, fiului sãu, mostenirea „Fratilor Chiriac”.