Vremea nouã vã prezintã astãzi povestea unei cofetãrii de la tarã, care a reusit sã fie cunoscutã pânã peste hotare. Anisoara Lupu, de loc din Codãesti, a încercat mai multe afaceri în diferite domenii, de la cel textil – accesorii pentru cusut (ace, atã, masini de cusut etc.), pânã la moarã de porumb, moarã de ciocãnele si presã de ulei. Întâmplarea a fãcut ca la un moment dat sã intre în politicã, iar la o întâlnire cu oamenii din comunã sã punã o întrebare inspiratã: “ce nu au oamenii în comunã si si-ar dori sã aibã?”. Rãspunsul a fost ”cofetãrie”. Pentru cã nu avea bani, a împrumutat o sumã destul de mare din bancã si a început aventura vietii ei. Acum, la 12 ani de la deschiderea cofetãriei, cozonacii moldovenesti pe care îi produce la Codãesti au ajuns sã fie renumiti în toatã Europa. Reteta o are de la strãbunica ei, e veche de peste o sutã de ani si pune pe primul plan calitatea. „Nu mã abat niciodatã de la reteta traditionalã. Eu am crescut aici, în Codãesti, si îmi aduc aminte, când eram micã, cã în preajma sãrbãtorilor mama pleca la bunica, mama ei, si fãcea cozonaci. De Crãciun îmi prindea vrãbii si îmi spunea: <<nu ai voie sã mãnânci carne de porc, întâi trebuie sã mãnânci carne de vrabie, ca sã fii sprintenã si usoarã ca ea>>. A murit când eu aveam 8 ani, dar imaginile cu ea de sãrbãtori si cu cozonacii mari si frumosi mi-au rãmas si azi întipãrite în minte. M-am tot întrebat: cum de ieseau asa mari? Ce ingrediente contineau? Si am început sã fac sãpãturi, sã caut retete, sã testez, sã fac eu însãmi cozonaci”, îsi aminteste Anisoara.
“Dupã ce am terminat o Facultate de Economie, m-am mutat la Vaslui, dar veneam destul de des în vizitã la pãrinti. Mi-a atras atentia spatiul acesta de aici, în care functioneazã azi cofetãria. Era închis cu lacãt. Nu aveam bani sã-l cumpãr, dar aveam în cap gândul cã am sã mã întorc la tarã, pentru cã mie îmi place viata la tarã. Îmi plac animalele, îmi plac pãsãrile, îmi plac copacii, florile, pãmântul. Pânã la urmã l-am cumpãrat si l-am tinut cu lacãt o perioadã, pentru cã nu aveam bani sã încep vreo afacere. Deci, nu stiam exact ce voi face cu spatiul, dar stiam cã la un moment dat voi face ceva. Am intrat în politicã, în PNL. Am fost aleasã presedinte, iar la o întâlnire cu membrii le-am întrebat pe mãmicile cu copii ce nu au si si-ar dori în comunã. Spre surprinderea mea, mi s-a rãspuns: <<doamna Anisoara, o cofetãrie ne-am dori, pentru cã, uitati, copiii nostri merg în bar sã ia suc, iar dupã serbare nu avem unde sã mergem cu ei la o prãjiturã>>. Atunci mi-a venit ideea de a face o cofetãrie”, asa îsi începe povestea Anisoara din Codãesti.
“Am rãmas de douã ori singuri în cofetãrie, fãrã niciun angajat”
Astfel, pasiunea pentru prãjituri, dar mai ales dorinta de a face un loc de socializare pentru copiii si femeile din comunitatea sa a determinat-o pe Anisoara sã punã bazele primei cofetãrii din Codãesti, dupã cãderea comunismului. “Am stat si am analizat bine. Bani nu erau, dar am rezolvat: am scos din bancã. Am cumpãrat linia de productie pentru pizza, fãceam si încã mai facem pizza de casã, si am zis cã mai întâi aducem prãjituri de la Vaslui, si anume de la doamna Tarhon de la Vaslui. Femeia s-a arãtat chiar deschisã cãtre mine, m-a ajutat sã instruiesc câteva fete, le-am dus la ea în practicã. Am deschis pe 6 noiembrie 2005, iar vreo lunã de zile mi-a dat prãjituri. Pe 7 ianuarie am cerut vreo 150 de prãjituri, s-a dus sotul meu si a venit cu vreo 60 de prãjituri. Afarã era ditamai coada cu copii care astepta sã vinã masina cu prãjituri de la Vaslui, deci foarte putine pe cât ni se ceruse. Ne-a pus pe gânduri, am zis <<hai sã încercãm sã facem noi prãjituri, ce-o fi asa de greu?!>>. Sotul meu mi-a zis cã are un coleg din liceu, care e cofetar de profesie. Mihai îl cheamã. L-a sunat, l-a întrebat dacã poate veni sã ne arate si nouã câteva retete de prãjituri, a zis cã da si au stabilit o datã de întâlnire. Cu douã lighene, mixere si nu mai stiu ce ingrediente a mai cerut, ne-a fãcut frigiderul plin cu prãjituri. Noi stãteam si ne uitam pe gemulete: <<simplu ca bunã ziua!>>. Am pornit la drum si abia atunci au apãrut nervii si problemele. Am rãmas de douã ori singuri în cofetãrie, fãrã niciun angajat. Îi duceam la cursuri de igienã, în cofetãrii pentru instructie, iar domnul Mihai venea în weekend si le preda retete. Învãtau si plecau în strãinãtate. Ne-a sunat o fatã din strãinãtate, spunându-ne cã atunci când a vãzut patronul ce stie sã facã n-a mai contenit din a o lãuda. Cu trei fete am pãtit asta. Douã dintre ele ne-au sunat si ne-au multumit”, îsi aminteste Anisoara.
“Lucrãm ca într-o familie”
Desi în primii ani i-a fost foarte greu, vrând sã renunte de douã ori, nu s-a lãsat si a continuat. A investit în utilaje si în pregãtirea angajatilor, iar acum prãjiturile ei pot concura cu cele unor cofetãrii simandicoase de la oras. “Am vrut sã renuntãm, pentru cã ne era greu sã o luãm de la capãt, iar sã instruim personalul, iar sã cheltuim bani. Am discutat cu o cumnatã, care lucra la un mic butic de-al nostru -pe care între timp îl închisese – a zis cã acceptã sã vinã sã lucreze în cofetãrie, l-am chemat pe nea Mihai si am început sã luãm lectii din nou. Apoi au mai venit douã fete, au învãtat si ele, iar de câtiva ani lucrãm ca într-o familie. Mergem pe calitate. Poate cã produsele noastre sunt putin mai scumpe, dar sunt de calitate. În ceea ce priveste cozonacii, pentru cã tot suntem în preajma Pastelui, am cãutat sã adaptez reteta aceea veche, traditionalã, pe care o fãcea bunica si am completat-o cu câteva detalii din reteta soacrei mele, care e tot din judetul Vaslui, si asa au iesit cozonacii Ancuta de la Codãesti, cu ouã de tarã, lapte, nucã, stafide. Au fiecare câte 1 kilogram si o sutã de grame si sunt valabili 20 de zile, la temperaturi maxime 6-8 grade. Pasca, cu brânzã de la „mama ei”, cu ouã, stafide, cum se face în casã, nu tine mai mult de douã zile. Stii ce se întâmplã cu untul dacã îl tii pe masã? Se topeste. Se stricã. Asa si cu produsele fãcute din ingredinte naturale”, spune Anisoara.
Numãr enorm de comenzi
Anul 2017 se anuntã a fi foarte bun pentru industria patiseriilor. În ultimele zile de dinaintea Pastelui, Anisoara a primit foarte multe comenzi, atât de multe încât a fost nevoitã sã le refuze: „pânã joi seara am luat comenzi. Îmi pare rãu cã nu am mai putut sã iau în continuare. Credeti-mã cã mã suna lumea si îmi era jenã sã le spun cã nu pot sã le dau un cozonac. Nu mã întelegeti gresit, eu as fi vrut sã pot onora toate comenzile, dar nu pot sã îmi bat joc de oameni, de fetele care lucreazã la mine. Suntem oameni, efectiv nu putem face fatã unei nevoi atât de mari. Tin la calitatea produselor mele si nu pot face lucruri de mântuialã, doar ca sã accept orice situatie. Am trimis cozonaci în tot judetul. Si în America. Nu eu personal, dar pãrintii. Mã sunã sau vin direct aici, la patiserie, si îmi spun: <<trimit cozonaci bãiatului în America, cã a fost acasã de Crãciun si a rãmas cu gândul la ei, cã sunt foarte buni>>. În Europa: Spania, Franta, Anglia, Italia. În tarã, în Iasi, Bistrita Nãsãud, Bucuresti – unde am cîtiva clienti cãrora le trimit de Paste si de Crãciun cozonaci”.
