Purcica lui Ghitã

«Frunzilitã ca rulmentul,
Ne cam paste falimentul!
Vine iarna, vine gerul
Si-ngheatã caloriferul.
Se rãceste continentu’
Se scumpeste rãu curentu’.»

BOC VI

de Corneliu Bichinet

Ghitã Hladan se hotãrâse în urmã cu un an sã se lase de serviciu si sã ia un credit gras, cu care urma sã intre în afaceri. Bãrbatul nu stia care sunt secretele economiei de piatã, habar n-avea de investitii, însã o putere lãuntricã se declansase în el ca o parã ce-l mistuia si-i dãdea ghes sã-i schimbe viata.
Totul pornise într-o joi spre searã, când se blocase în uriasa macara pe care lucra, la înãltime, de peste douãzeci de ani. Ridicase blocuri, clãdiri impunãtoare, lucrase la hale si drumuri, însã niciodatã nu vãzuse lumea asa mãruntã ca atunci, blocat în cusca macaralei pânã luni dimineatã, pânã ce, într-un târziu, l-a eliberat SMURD-ul.
În drum spre casã se întrebã de ce sotia lui nu miscase mãcar un deget pentru a-l elibera din detentia penibilã în care zãcuse peste trei zile, spre hazul trecãtorilor si al elevilor de la o scoalã specialã din apropiere. Omul se luminã. Nevastã-sa, mai mult ca sigur, îl însela cu Rogozan, un vlãjgan fãrã de lucru, gãzduit la ei în bãtãturã de câtiva ani! Acum era limpede, Suzana nu era corectã si el, sãracul, care n-o înselase niciodatã… Doar în gând! Cu Luminita! Cea de la capãtul tunelului…!
Ghitã Hlandan iuti pasii cãtre cãsuta sa, amintindu-si cu oarecare jenã cã, înainte de a muri, soacrã-sa, mama Suzanei, fostã taxatoare la Ratã, se mãritase, la optzeci de ani, cu-n gropar de la Eternitatea, care-i si fãcuse felul în câteva luni, dupã ce-i pãpase toti gologanii de înmormântare.
Macaragiul rãmase nãuc în fata portii casei sale ! Cãteaua legatã lângã un hambar se hârjonea cu-n câine flocos de prin mahala, dispusã la a se deda la acte necuviincioase pentru o cãtea cinstitã. Un iepure de casã fugãrea motanul ce topãia sã-i crape inima în piept de emotie, iar cocosul cel roscat, ptiu drace!!! – cãlca o ratã leseascã dolofanã si satisfãcutã. Bãrbatul intrã si se hotãrâ sã punã ordine în ograda si casa lui, mai ales cã acum se strãduia sã devinã om de afaceri.
Creditul avea sã-l foloseascã pentru a-si cumpãra o masinã 4×4, neagrã, asa cum au toti teparii din judet, la care avea sã-si monteze girofar si sirenã, ca subprefectul cel tânãr, care vine la simpozioane în slapi si pantaloni gen tanga (din pãrti, balanga!). Ghitã Hlandan se gândi sã investeascã în zootehnie, domeniu din care fugiserã toti specialistii, iar septelul se subtiase simtitor.
Ghitã Hlandan cumpãrã de la un om politic o purcicã de rasã, vietate pe care parlamentarul i-o descrisese ca fiind un fel de manã cereascã la casa omului… A adus un veterinar care i-a însãmântat purcica douã zile la rând, apoi a apelat la alt specialist, care mai-mai sã fie sfâsiat de purcica în cãlduri, toatã spume la gurã si cu rozeta umflatã ca un mãr ionatan!
Afacerea lui Ghitã Hlandan debutase prost tare. Purcica nu se tinea. Nu rãmânea grea si pace, umbla ca turbatã cu paie-n gurã, rãsturnase teica si sãrea prin cotet ca o balerinã. Bãrbatul aproape cãzuse în depresie, se apropia prima ratã la credit, masina i-o sterpelise Suzana si fugise cu Rogozea pe litoral, iar cei de la santier îi desfãcuserã contractul de muncã, iarna bãtea la usã, iar Luluta, purcica lui dragã, umbla ca zãludã dupã vier, desi ar fi trebuit sã fete, de când o luase prima datã în bubã.
Aflã Ghitã Hlandan cã un brutar ce stãtea la câteva strãzi are în proprietate un vier superdotat, jumãtate rât, jumãtate sfredel, asa cã, într-o dimineatã, cu toatã rusinea, o urcã pe Luluta într-o roabã ce scârtia îngrozitor, si porni cãtre vierul salvator, hrãnit numai cu chifle si franzele, ca la bufetul partidului. Macaragiul sezu mai deoparte, însã cu un ochi tot se gini la Luluta lui care, ghem sub Ipsilante, se rãcori si ea în sfârsit.
Nici dacã s-ar fi întors Suzana cu gipul si fãrã de Rogozan acasã nu s-ar fi bucurat mai tare Ghitã Hlandan! Dacã i-ar fi sters banca datoriile si si-ar fi primit înapoi macaraua, tot nu ar fi fost asa de fericit ca acum, spre searã, la întoarcere, cu purcica doborâtã si linistitã în roaba care scârtia a suspin prin fata internatului de la liceu. Ghitã Hlandan adormi fericit, Se fãcea cã-i curg banii de peste tot, prin ogradã si pe strãzi, mii de purcei mãrsãluiau cu euro si dolari în gurã, spre disperarea vecinilor care nu vãzuserã cu ochi buni intrarea eroului nostru în rândul oamenilor de afaceri si care, iatã, se pregãtea sã intre în «TOP-300», alãturi de Becali si Tiriac, lângã Bercea Mondialul si alti oameni de soi.
Zorii bãteau în geam. Fulguia. Ghitã Hlandan visa frumos, dar amestecat. Parcã nu mai era el, parcã se transformase în porc, semãna un pic cu Ipsilante, însã era mai vânjos când, în sfârsit, o putu înghesui pe Luluta cu capul într-un gard si-i fãcu felul rapid, iute si consistent, ca un recrut aflat în permisie! Bãrbatul se uitã stânjenit pe geam si, bucuros cã-i singur acasã, privi minunea din ogradã. Purcica îl astepta nerãbdãtoare si-un pic iritatã, urcatã comod în roaba buclucasã, asteptând sã meargã încã o turã acasã la Ipsilanti, vierul brutarului. Ghitã Hlandan îsi fãcu de mai multe ori cruce, se frecã la ochi, si în sfârsit, întelese c-a dat faliment. De-atunci au trecut ani buni, iar omul nostru plimbã zilnic roaba dintr-un capãt în celãlalt al orasului, trist si plin de sperantã, iar la saluturile întelegãtoare ale oamenilor, el le guitã rãgusit si resemnat.