Da, postul acesta de Radio e marea mea iubire! (concurând-o, vã rog sã nu râdeti, pe nevastã-mea!). Dar, ca-n orice dragoste, cuprinsi de dulci si odihnitoare nostalgii, ne întoarcem, volens nolens, spre începuturi… ! (cum, de pildã, fac eu acum).
Amintirile mele cu (si despre) RADIO se pierd sub vãlãtucii vremii! Sub gresia durã a anilor tot mai îndepãrtatei copilãrii… !
Era imediat dupã 1947 (an de rãspântie în destinele patriei). Sãtucul unde locuiam împreunã cu pãrintii se numeste si azi BARBOSI, din comuna HOCENI (fostul, pe atunci, judet Fãlciu). Bãietan fiind, tin minte cã „NOUA ORÂNDUIRE” înzestrase scolile sãtesti cu aparate de radio (pe ele, la loc foarte vizibil, era inscriptionat cu majuscule cuvântul „POPULAR” – vocabulã scurtã, dar consonând perfect cu… zorii Socialismului!). Prin viu grai, vestea sosirii aparatului s-a rãspândit cu viteza… SUNETULUI de-a lungul si de-a latul sãtucului aceluia.
Atentie sporitã, dragi cititori, la ceea ce urmeazã: în zilele de odihnã (si acestea erau îndeosebi duminicile) tovarãsul director al scolii organiza (da, ati citit bine: organiza) AUDITII RADIO. Treaba aceasta (o zic cu simtul realitãtii nealterat) lua amploarea unui VERITABIL SPECTACOL…
Sãtenii (o, parcã-i vãd) bulucindu-se, se grãbeau sã prindã loc pe niste bãnci lungi si greoaie din ograda scolii.
Tovarãsul director era tatãl meu (luminoasã si frumoasã fie-i amintirea!). Vizibil marcat de importanta MOMENTULUI, aseza grijuliu aparatul pe canatul celei mai mari ferestre a unei sãli de clasã. Atmosfera era ca la bisericã! Haiul (cititi necazul, mâhnirea) începea musai când directorul, uitându-se la ceas, ne anunta fãrã sã clipeascã de douã ori: GATA, ATÂT PE AZI! Adicã, dupa o orã (musai o orã) de… SPECTACOL, aparatul trebuia pus sub lacãt, într-un dulãpior (aveam sã aflu mai târziu) anume fãcut pentru pãstrarea atât de râvnitului aparat! Obiectul acesta nemaivãzut pânã atunci prin pãrtile locului, trebuia încuiat (pãstrat), deoarece – hai cã nu stiti – se fãcea economie de acumulator si baterii (30 la numãr, contactate între ele prin niste urechiuse delicate). N-o sã uit (si cu aceasta ard unele etape ale povestirii mele) cum mi-au ars paltonul niste picãturi de acid scurse din acumulator (o „bombã” de vreo 8 kg pe care si eu o cãram uneori kilometri întregi de la gara Curteni pânã la Barbosi). Strãbãteam cu… entuziasm distanta pentru cã si eu abia asteptam AUDITIILE.
Mi-amintesc cã un drag amic din sprintara copilãrie (Vasile Bugeag) bãnuia cã as umbla (pe timp de noapte) la… „dulãpiorul fermecat”! N-am nici o îndoialã cã gelosul Vasile de atunci (unul dintre primii internauti din modernul sat Barbosi de azi) citeste si ziarul acesta. O, tempora!
Acum, în mileniul 3, Radio Iasi e pe toate huditele satelor! Un’ te întorci auzi: „Aici Radio Iasi!” sau: „De la Vaslui, pentru Radio Iasi a transmis Vasile Geles”.
Dar despre BARBOSII de azi, locul tot mai îndepãrtatei mele copilãrii, vreau sã vorbesc altãdatã… !
Liviu Cãlcâi.
