Exista un spital in judetul Iasi unde medicii nu folosesc verbul „a vindeca”. Nu au cum sa-l foloseasca deoarece pacientii lor au boli in faze terminale. Pentru personalul medical e foarte important ca bolnavii sa zimbeasca. Un loc care, initial, iti da fiori numai daca il cuprinzi cu mintea, dar unde, apoi, intelegi ca moartea poate fi privita ca un episod al vietii. Si in acest episod joaca batrini, dar si adolescenti. Uneori, emotia e atit de puternica incit si medicii pling si au nevoie de consiliere psihologica, la fel ca bolnavii lor. Cum sa nu ai nevoie de psiholog cind un copil are doar o dorinta, dar care nu se poate implini pentru ca firul vietii se va rupe in scurt timp.
Alin are 16 ani si viseaza sa-l vada pe Lionel Messi intr-un meci al Barcelonei. De pe patul de spital, copilul zimbeste si face glume, asteptind sa i se indeplineasca visul. Nu stie ca medicii cred ca mai are de trait cel mult jumatate de an. Nu stie ca visul sau va ramine atit, un vis. Alin e unul dintre cei peste 40 de pacienti din Sectia de Paliatie a Spitalului Municipal Pascani. O mina de medici si asistente au grija de ultimele zile din viata pacientilor care ajung aici. Nu le place sa se spuna despre sectie ca e un loc unde vine lumea sa moara. Pentru ei e un loc in care pacientul e ajutat sa-si traiasca ultimele zile cu demnitate, unde invata ca moartea e doar un episod al vietii.
Pe holuri e liniste si din saloanele luminoase nu se aud prea multe lucruri. Majoritatea pacientilor sint in virsta si bolile i-au ajuns din urma, lasindu-i fara prea multe optiuni in ceea ce priveste petrecerea timpului. Cei mai multi dintre ei ajung in Sectia de Paliatie cind medicii specialisti au epuizat metodele de tratament si s-au declarat invinsi de boala care maninca din trupul pacientului. Ma asteptam sa vad suferinta si lacrimi prin saloanele din sectie, insa m-am inselat. Medicii incearca sa aduca seninatate si zimbet in ultimele zile sau saptamini din viata pacientilor pe care ii ingrijesc. Multi dintre pacientii de aici nici nu stiu ca nu mai au mult de trait sau daca stiu prefera fie sa se gindeasca la asta doar ca la o trecere dintr-o existenta in alta, fie sa-si traiasca ultimele zile cit de bine si de frumos se poate. „Scopul meu aici e sa-i controlez boala pacientului atit cit se poate, sa-l sprijin psihic, dar mai ales sa-l fac sa rida, sa vorbeasca si sa simta ca traieste. In acelasi timp insa trebuie sa-l invat sa accepte cu demnitate ca vine moartea. Scopul paliatiei nu e sa prelungeasa viata, ci sa o imbunatateasca atit cit mai e”, spune dr. Angela Nunu, medic specialist in cadrul sectiei. Pe masura ce trecem din salon in salon, pacientii care vad medicul zimbesc sau macar incearca sa zimbeasca, atit cit le permite boala pe care o au.
Pe moarte din cauza unei accidentari stupide la fotbal
Intr-o rezerva cu un singur pat il gasim pe Alin. Daca medicii nu mi-ar fi spus povestea baiatului de 16 ani inainte de a intra la el in camera, n-as fi ghicit niciodata ca adolescentul vesel din fata mea nu va mai apuca sa-si sarbatoreasca majoratul. Desi oficial copilul nu stie ce diagnostic crunt are, medicii cred ca baiatul are suspiciunile lui, dar inca se afla in stadiul de negare. Un accident stupid l-a adus pe Alin pe patul de spital undeva in urma cu citeva luni. Baiatul juca fotbal cu mai multi prieteni in momentul in care s-a lovit la un genunchi. Pentru ca durerea se agravase, parintii au decis sa-l duca la spital unde diagnosticul pus dupa investigatii medicale amanuntite le-a dat tuturor viata peste cap. Parintii au fost nevoiti atunci sa ia una dintre cele mai dificile decizii din viata lor.
Diagnosticul de osteosarcom a insemnat la acel moment amputarea unui picior de deasupra genunchiului. Operatia a fost insa doar inceputul calvarului pentru baiatul care abia deschidea ochii spre lumea din jurul lui. Medicii i-au gasit metastaze pulmonare si au urmat saptamini intregi de tratament cu citostatice, saptamini in care baiatul a fost nevoit sa invete atit sa-si accepte corpul ciuntit, cit si sa suporte efectele adverse ale unui tratament care ii ingenuncheaza si pe cei mai puternici. Lunile de chin n-au dat insa rezultatele pe care le astepta toata lumea. Copilul a avut o toleranta scazuta la citostatice, iar starea lui s-a agravat. A fost transferat la Sectia de Paliatie de la Pascani, insa a facut si pleurezie. Medicii spun ca adolescentul mai are cel mult patru luni de viata.
Alin vrea sa-l vada pe Messi
Alin nu-si cunoaste prognosticul. Parintii au ales sa nu dezvaluie singurului lor copil faptul ca anul acesta Mos Craciun va veni poate pentru ultima data la el. Il gasim pe pusti zimbind, toata fata i se lumineaza cind intram in camera lui, insa cancerul a lasat urme adinci. La 16 ani, baiatul a ramas fara par pe cap din cauza tratamentului cu citostatice. Incerc sa fac abstractie de groaza care ma cuprinde la gindul ca pustiul din fata mea nu mai are mult. E invelit cu un cearsaf pe care il trage mai tare pe el in momentul in care se deschide usa. Sub cearsaf se observa insa un spatiu gol, piciorul lipsa, lucru de care copilul pare ca se rusineaza. Desi stiam la ce sa ma astept, vederea copilului m-a prins parca nepregatita. Il intreb stupizenii si fac glumite prostesti. Mi-e greu sa vorbesc cu el pentru ca nu stiu cum sa ma port. Ma ajuta chiar el insa. E vesel si zimbeste permanent. Incep sa-l intreb de fotbal si de acolo se leaga mai usor conversatia. Dupa accidentul care l-a mutilat, s-a hotarit sa renunte la fotbal, imi spune el, insa e dat de gol de medic care il piraste ca inca mai urmareste meciuri la televizor.
„Imi place Barcelona, de la noi nu-mi place nici o echipa, nu-s buni”, spune baiatul, iar eu nu pot decit sa-l aprob pentru ca e clar ca are dreptate. E multumit de conditiile din spital, nu se plictiseste aici pentru ca are calculator si vorbeste cu prietenii la telefon mereu, insa cea mai mare dorinta a lui este sa se faca bine. „O sa te superi tare daca lucrurile nu merg bine?”, il intreaba medicul. Copilul coboara ochii si se gindeste o secunda, insa zimbeste si o asigura pe doctorita ca „Nu ma supar. De ce sa ma supar?”. Iesim din salon si-l lasam pe Alin cu matusa lui. Niciodata nu e singur, mai ales tatal lui vine si sta cu el mereu. Ii urez sa aiba ocazia sa-l vada pe Messi pe terenul de fotbal pentru ca „e tare jucatorul ala”, dupa cum chiar Alin spune. In ciuda zimbetului pe care l-a afisat mereu, sint aproape convinsa ca pustiul stie ce-l asteapta, insa a ales sa traiasca frumos atit cit se mai poate.
„Si personalul medical beneficiaza de consiliere psihologica, la fel ca pacientii”
Medicii de aici spun ca, pentru ei, succesul nu inseamna salvarea unei vieti, ci confortul pacientului pe care il ingrijesc. Aici, moartea este in proportie de 99% inevitabila, insa medicii refuza ca locul in care lucreaza sa fie numit loc in care lumea vine sa moara. Pentru ei si pentru pacientii pe care ii ingrijesc, Sectia de Paliatie e locul in care pacientul e ajutat sa-si accepte destinul si in care e ingrijit astfel incit ultimele zile sa-i fie atit de bune pe cit este omeneste posibil.
„Avem dragoste fata de specialitatea noastra, insa tot ne afecteaza foarte mult cazurile de aici. Am plins inainte de a intra la un copil cu neoplasm la ochi, e foarte greu si pentru noi. Din fericire insa aici si personalul medical beneficiaza de consiliere psihologica, la fel ca pacientii. Din aceasta saptamina vom organiza si intilniri cu preotul bisericii din curtea spitalului. Pentru noi, cel mai mult conteaza sa ne vedem pacientul zimbind. E mare lucru sa fim si sa raminem oameni”, spune dr. Nunu. „E mai greu atunci cind pacientul isi cunoaste diagnosticul. Aici lucram si cu familia pacientului si sint cazuri in care rudele au ales ca pacientul sa nu stie diagnosticul. Conteaza foarte mult pentru pacient cum le zici vestea proasta. Fiecare reactioneaza diferit, avem pacienti care intreaba despre boala. Daca eziti, incep sa intrebe daca se mai fac bine. Exista un protocol in ceea ce priveste anuntarea unui diagnostic fatal. Trebuie sa imbraci cumva vestea, iar pacientul este ajutat foarte mult daca vorbeste cu psihologul si preotul”, spune si dr. Lucia Filipescu, medicul lui Alin.
„Am doua nepotele. Vreau foarte mult sa le vad”
Intr-un alt salon o gasim pe Lucia, o pacienta in virsta de 73 de ani. Femeia zimbeste la vederea medicului si ii multumeste pentru grija pe care i-o poarta. N-are nici o saptamina de cind a venit aici. A fost diagnosticata cu neoplasm de colon, insa tratamentul care i se face aici i-a imbunatatit considerabil calitatea vietii. Medicul ma scoate din salon ca sa-mi spuna stadiul bolii, IV cu metastaze, semn ca pacienta nu stie tot despre boala ei. Familia o viziteaza insa in mod constant si incearca sa-i insenineze putinele zile care i-au mai ramas. „Chiar daca pacientii sint pe moarte, ultimele luni din viata pot fi demne si oamenii merita sa fie ingrijiti cum trebuie”, adauga dr. Nunu.
Domnul Mihai are 72 de ani si e bucuros de vizita. Are deja zece zile de cind e in spital, insa e unul dintre pacientii cu sanse mari sa plece acasa pe propriile picioare. Barbatul a suferit un atac vascular cerebral si hemiplegie si a avut nevoie de ingrijiri de specialitate. Asteapta sa plece din spital ca sa-si vada nepotelele. „Am doua nepotele, de 8 si de 12 ani. Vreau foarte mult sa le vad”, spune pacientul zimbind. E mindru tare de nepotelele lui. Medicul imi explica faptul ca una din nepotele are probleme cardiace si e plecata cu bunica ei in Italia unde va fi supusa unei interventii chirurgicale. Tatal fetitei e alcoolic si nu s-a ingrijit de propriul copil, astfel ca bunicii si-au asumat responsabilitatea pentru soarta micutei.
Primul spital paliativ din tara
Sectia de Paliatie din cadrul Spitalului Municipal Pascani a fost inaugurata in 2007 si la momentul respectiv era singura sectie de spital cu acest profil din tara. Un medic american a lucrat aici timp de un an si i-a ajutat pe medici si asistente sa se specializeze in acest domeniu. Sectia beneficiaza atit de serviciile unui psiholog, cit si de cele ale preotului. Atit pacientii, cit si personalul medical au nevoie de ei. Desi sectia are la dispozitie aproximativ 50 de paturi, nu toate pot fi ocupate pentru ca nu exista suficient personal medical. „Majoritatea pacientilor nostri sint imobilizati la pat si trebuie schimbati mereu, hraniti, spalati si ajutati sa se mobilizeze. In mod normal ar trebui sa avem cite un medic la zece pacienti si un asistent medical la cinci pacienti. In momentul de fata, avem trei medici la peste 40 de pacienti si sase asistente pe tura”, a declarat dr. Elena Acsinte, directorul medical al spitalului.
