I N M E M O R I A M
Chiar dacã nu putem crede, iatã, clepsidra timpului a cernut lacrimile despãrtirii, lacrimile golului imens, ale durerii sfâsietoare, marcând UN AN de când FAMILIA – SABINA si VASILE VÃLEANU au sfârsit cãlãtoria în trecerea spre mântuire, plecând usor, asa cum au trãit o viatã – nedespãrtiti – împreunã în dragoste, respect, onestitate, credintã, muncã, liniste… mai bine de jumãtate de secol.
Se spune cã cei dispãruti sunt mai prezenti si mai puternici decât în viatã, dacã memoria lor este veneratã…si ne-am convins… Domnii VÃLEANU sunt printre noi si vor fi mereu prin tot ce au lãsat în urmã, spiritual si material, atât pentru familie cât si pentru familia mare – scoala, întreaga comunitate.
Fizic, la umbra sfântului simbol al rãstignirii, spre reînviere, îsi dorm în luminã somnul alãturi de SABINUCA, nepotica plecatã la o vârstã fragedã, vârstã la care copiii îsi fac planuri – ce sã devinã când vor fi mari? Pierderea îngerasului pe care l-au crescut cu mult drag a zdruncinat sãnãtatea întregii familii.
Casa lor de veci – acoperitã de florile recunostintei sau de giulgiul alb, curat si cald ca sufletele lor, este strãjuitã mereu de luminã si tãmâie, peste care se împletesc lacrimile suferintei cu lacrimile lumânãrilor si lacrimile cerului, fiind mereu pomeniti de cei care i-au cunoscut. Si cine oare nu i-a cunoscut pe acei oameni deschisi, gata sã dea ajutor, un exemplu viu de umanitate, de a ierta si de a uita în acelasi timp?!
Copiii – familia fiicei lor, CÃTÃLINA si familia fiului lor, CÃTÃLIN – adevãrati crestini, îsi invitã rudele, prietenii, cunostintele, sãtenii…pentru a-si aminti de pãrintii lor minunati. Ce surprinde este modul în care se pãseste în curte, pe terasã… cu sfialã… parcã sã nu se steargã urmele pasilor Domnului VÃLEANU.
În casã, aproape toate sunt asa cum le-au lãsat: cãrtile, cutia de sah / table, aparatul de tensiune, dar mai ales goblenurile care vorbesc din rame prin explozia de culoare, nuantele întrepãtrunse cu mãiestrie de cãtre Doamna SABINA… Îi asteaptã sã revinã, sã-si primeascã prietenii în vizitã, prietenii rãmasi cu nostalgia imaginii Doamnei în tocul usii, petrecându-i cu zâmbetul în priviri, pânã nu-i mai vedea, dar si imaginea Domnului care, bucuros, îi conducea pânã departe de casa lor primitoare, mereu dornici de a avea pe cineva în preajmã, de a comunica…
Convinsi fiind cã Bunul Dumnezeu i-a asezat acolo unde dreptii se odihnesc, sã-i pomenim mereu cu gândul cã facem parte din generatiile pe care le-au format cele douã distinse cadre didactice, cu atâta constiintã si mãiestrie pedagogicã, sã-i venerãm – fiind copiii domniilor lor în scoalã – sã-i iertãm si sã le spunem cu piosenie – Dumnezeu sã-i ierte si sã-i aibã în pazã! Amin!
Elena Mititelu,
fostã elevã a Scolii Osesti
