RECURS… E Săptămâna Patimilor și, pe fondul acestui recurs la conștiință, pe care credincioșii îl fac înaintea Sfintelor Paști, hușenii și-au amintit de Schitul Vovidenia, care de decenii veghează orașul din dealul Moțocului. Clădirea lăcașului a pătimit atât de multe și doar zidurile au mai rămas, după surparea pe fondul alunecărilor de teren, dar și incendierea făcută de oameni fără suflet. Acum, în interiorul bătrânului schit, chiar pe locul unde a fost Sfânta Masă, sunt aruncate gunoaie, ambalaje, cutii de bere, ca semn al unei atitudini ce oscilează într-un mod extrem de trist, între nepăsare și dispreț. O hușeancă, în schimb, a scris un mic poem, pentru Schitul Vovidenia sau… pentru ceea ce a mai rămas din el, iar oamenii au reacționat cu multă sensibilitate, percepând versurile ca pe un manifest pentru soarta tristă a lăcașului.
Schitul Vovidenia din dealul de deasupra Hușului rămâne de veghe și oamenii locului încă se uită la el, ca la un semn de Sus. De zeci de ani, clădirea stă ruinată, din cauza alunecărilor de teren, care au făcut ca orice intenție de refacere a lăcașului să fie sortită eșecului. A spus-o chiar părintele Mina Dobzeu pe când trăia și și-ar fi dorit mult să poată salva mica biserică în care a slujit câțiva ani buni. Nu s-a putut însă din cauza condițiilor fizice concrete ale suprafeței de teren pe care a fost ridicat, iar acest lucru a făcut ca la un moment dat, Episcopia să îl scoată din propriul inventar. A rămas, așadar, singur, al nimănui, dar, totodată,al întregului oraș. Ani la rând, Schitul Vovidenia a stat deasupra târgului și a tot vegheat la oamenii locului. Crucea sa de deasupra acoperișului părea de nedoborât, oricâte ploi, vânturi sau zăpezi veneau peste ea. Până într-o zi, când un incendiu a doborât ceea ce mai rămăsese. Doar zidurile au mai rămas, iar crucea a așezat-o cineva în interior, jos, ca o mărturie tristă a unui sfârșit nemeritat. Imaginea dezolantă este accentuată de nepăsarea celor care nu înțeleg că locul sfințit pe care s-a ctitorit acest Schit va fi încărcat cu spiritualitate, cu trăiri, cu istorie chiar și când nu va mai fi nicio cărămidă acolo. Nepricepând asta, unii aruncă gunoaie, cutii de bere, resturi de țigări. O hușeancă însă, Teodora Falcianu, a scris un poem, pentru schitul singur din dealul Moțocului.
„La schitul vechi”
“La schitul vechi, demult abandonat
Uitat de toți, de timpuri înclinat
La schitul vechi, pe ziduri mici pictate
Stau sfinții muți, nici clopot nu mai bate.
Se tânguie în vale, în Hușiul drag și sfânt
Mici clopote ce jalea-i aduce suspinând.
Într-un ungher, ascunsă, mai bate-o inimioară
Biserica pe coastă, se zbate să nu moară.
Prin vâlvătăi de foc, cutremur, apă, vânt
Prin toate a trecut.
Nimic nu a reușit să o pună la pământ.
Bătută greu de vremuri, cu spirit de “Dobzeu“
Ridică fruntea-n ceruri, rugând la Dumnezeu.
Căci însuși Dobzeu Mina, mai spus și răzvrătitul
Călugăr neînfricat, luptând cu comunismul
Credință și putere, un suflu nou i-a dat
Dar anii au pus pecetea și visu-a ruinat.
Spre schitul Vovidenia, pe deal sus, la Moțoc.
Cărare nu-i demult, credință nu-i deloc”
(autor: Teodora Falcianu)
Preasfinția sa Ignatie nu are nimic de spus?
Pina de curînd, erau prezentate acțiunile domniei sale în fiecare număr de ziar! Ce s-o fi întîmplat între timp ????