spot_img
spot_img
33.3 C
Vaslui
07-iul.-2025

Scrisoare către Sfântul Nicolae

- Advertisement -

Când vine noaptea darurilor sfinte, îmi prind în păr steluțe de ger și mă fac frumoasă pentru întâlnirea cu voi. Astăzi îi scriu cuminte Moșului ca să-mi facă bucurii și-mi pun în gând sincer, atât de sincer și cu atâta iubire, că trebuie să se împlinească. A fost lung drumul până la bucățica asta de întâlnire, dar e o izbândă mare întâlnirea cu voi, o mare izbândă. Să dea Dumnezeu o nuntă a sufletelor noastre pe pagina de ziar cu iubirea și cu îngerii buni. Ei sunt mulți și așteaptă să ne fie prieteni. Îngeri în dar pentru voi toți de la Sfântul Nicolae!

Mihaela MANU

M-am trezit astă-noapte și mi-am spus că Sfântul copiilor de toate vârstele este șansa mea de a avea inspirație să scriu. Și mi-a venit în minte Fram, ursul acela alb din romanul lui Cezar Petrescu și din filmul frumos al copilăriei mele, care deodată a renunțat să mai facă numerele de la circ, alegând, așa, pe neașteptate, să fie un simplu urs normal, alb și normal, care stă în patru picioare și atât. Așa s-a întâmplat și cu mine. În urmă cu doi ani și zece luni, când a plecat Ion Chiriac de pe pământ, am fugit de realitate, abandonând toate visele și realizările mele frumoase. Astăzi, când știu că toate se întâmplă pentru că oamenii obosesc să mai lupte uneori, pentru că, din afară, niște herghelii de cai albi și negri se luptă care mai de care să distrugă sau să apere oamenii care sunt în impas, cu o coroană de lacrimi în jurul gâtului, ce atârnă cu generozitate, ca în filmele indiene, vin spre voi, cei care cred că l-ați iubit și îl mai iubiți pe Ion Chiriac.

În februarie, la “Remember Ion Chiriac”, de la Centrul de Afaceri, profesorul Gheorghe Gherghe mi-a spus pe scenă la microfon să scriu o carte care să se numească “Ion Chiriac, trubadurul meu și al neamului românesc”. N-am uitat cuvintele lui, dar n-am mai putut să vâslesc în vreo direcție care să mă ducă undeva. La adăpostul nopții în care pot scrie Moșului bun ce urmează să vie, pun pecetea suferinței mele pe radiografia realizată și pe ceea ce se întâmplă! Totuși, în această zi de decembrie 6, am nevoie de voi, oameni. Altădată, pe vremea asta, spuneam copiilor poezii cu și despre Sfântul Nicolae, care venea cu adevărat la noi și copiii îl vedeau. Am trăit într-o poveste ireal de frumoasă. Înțelegeți de ce astăzi mă simt atât de săracă și tristă și scriu pentru a salva cântecul lui Ion Chiriac și drumul meu spre viață. Pentru mine s-au oprit toate. Și eu m-am oprit din lașitate sau poate de “frica” de oamenii răi.

Însă astăzi m-am hotărât să cred că oamenii răi nu există. Ei sunt niște biete manechine purtate de duhuri cărora le place să aducă răul pe lume. Cu un zâmbet curat poți alunga orice rău venit la tine, dar m-am pomenit că am uitat să fac asta. Uitasem să zâmbesc bine de tot, însă zâmbetul a înflorit iar în mine. De dragul lui Ion Chiriac. Sunt datoare să-i apăr amintirea.

„Viața mea și a lui Ion, cu bune și cu rele, cu bucurii mari și tristeți grele, cu lupte, cu victorii și înfrângeri, a însemnat timp de cincisprezece ani doar Fundația”

În decembrie, zi 6 și în ziua și noaptea de dinainte, Ion Chiriac a sortat timp de cincisprezece ani sute, mii de jucării donate de vasluieni la Centrul de copii „Veronica”. Sute de oameni, zeci de clase de elevi și de preșcolari ne treceau pragul cu munți de daruri, iar eu cu Ion trebuia să le alegem pe cele bune de cele stricate, ce nu puteau fi daruri. Viața mea și a lui Ion, cu bune și cu rele, cu bucurii mari și tristeți grele, cu lupte, cu victorii și înfrângeri, a însemnat timp de cincisprezece ani doar „Fundația”. Acesta a fost locul care conta cel mai mult pentru noi și cuvântul pe care îl pronunțam cel mai des, „Fundația” noastră și a copiilor.

Dar astăzi, copiii de la „Veronica” s-au risipit în patru zări, nici icoana mare, făcătoare de minuni, a Maicii Domnului „Portărița” nu mai este pe zid, la locul ei. Sunt un munte de durere când trec cu microbuzul pe acolo și văd că nimeni nu se mai închină când trece prin fața geamurilor noastre. Nici eu nu îmi mai fac cruce, ca odinioară. La cine să mă închin? Mi-am distrus singură visul grozav și nu știu nici azi de ce am făcut-o. Într-o zi voi ști, dar până atunci trebuie să recunosc: singură am ales să dau spațiul acela minunat înapoi primăriei, fără să păstrez măcar sala în care funcționa clasa lui Ion, unde copiii să vină să-i cânte în continuare cântecele. Măcar atât. Acum, în ziua în care se fac daruri, cer ajutorul. Transformasem clasa în care Ion a lucrat cincisprezece ani cu copiii într-un mic muzeu cu fotografiile fraților Chiriac și ale lui Ion Chiriac din copilărie până la finalul vieții. Cu afișele, lucrurile și viața lui. Toate au fost împachetate și duse în magazii și locuri străine: la Fabrica de confecții, într-o casă ce vrea să scape de ele și nu poate, pentru că nu am unde le duce. În toata intimitatea vieții mele, în toată casa mamei în care sunt cutii legate cu sfoară, sacoșe cu acte, obiecte, lucrări ale copiilor din cincisprezece ani de viață ai noștri împreună și ai unei fundații care a trăit până la ultima picătură de viață pe care eu și Ion le-am avut în noi. Când am distrus fundația cu tot ce a fost acolo, eu am murit. De aceea nu am mai putut să vorbesc cu oamenii nici măcar la telefon. Și azi evit să o fac și nu pot urmări decât foarte rar facebook-ul sau altele… Înțelegeți-mă și cei de acolo!

Proiect despre oamenii de valoare ai județului și ai țării!

Una din ultimele amintiri lăsate de Ion Chiriac la Fundația “Mâna și Acoperămăntul Maicii Domnului”, căreia i-a dedicat ultimii ani din viață în totalitate

Cine poate înțelege viața mea de astăzi. În părul meu nepieptănat iarăși de două săptămâni sunt prinse diamante de amintiri. Cum să le arunc și cum să le păstrez? Unde să le păstrez, cum să le aduc la viață, că trebuie să o fac? Ultimii ani din viața lui Ion Chiriac la Vaslui nu trebuie să moară. A fost o luptă dusă pe viață și pe moarte pentru a supraviețui și noi și cei care ne deschideau ușa. Povestea asta e vie și e strașnic de frumoasă. Și vreau să lupt pentru ea, nu mai pot trăi fără să o fac. Când am predat cheia de la fundație domnului primar al Vasluiului, el a ieșit dintr-o ședință pentru asta și mi-a spus: „Suntem alături de dumneavoastră cu ce-o să cereți”. Dar nu m-am dus niciodată să-i cer alt spațiu. N-aveam putere să mai merg. Dar astăzi am. Am înviat. Am închiriat un spațiu, dar m-am împotmolit pentru că nu mai am puterea și nebunia de a-mi împlini tot ce îmi doresc, așa ca altădată. Mai ales că pentru mine nu au contat banii niciodată și m-am vândut aproape gratis peste tot unde am lucrat. Vreau să continui proiectul meu despre oamenii de valoare ai județului și ai țării, pe care l-am făcut timp de treizeci de ani, atât timp cât am fost în presa scrisă și în audiovizual.

„Ion Chiriac va trăi atât timp cât i se vor cânta cântecele”

De abia construisem la fundație sala de activități culturale „Adrian Păunescu – Ioan Mancaș“ cu câteva zeci de locuri. Scaune noi, televizor nou, masă de biliard și de tenis noi. Vise noi așteaptă să fie readuse la viață. Nu știu cât am să mai trăiesc, de aceea nu pot amâna întoarcerea mea la treabă. Îi cer Sfântului Nicolae, domnului primar al Vasluiului, președintelui Consiliului Județean, membrilor consiliilor locale, celor care mă știu pe mine și pe Ion, să facă un pic de dreptate. Am nevoie să nu-l mai las îngropat pe Ion Chiriac în cimitirul „Eternitatea”, unde domnul primar i-a făcut mormântul. Îi mulțumesc pentru asta. Trebuie să-l învii pe Ion într-un loc unde clasa în care a lucrat poate fi rearanjată cu obiectele și lucrurile lui. Era educator la grupa mică, făcea muzică cu toți, îi culca, le făcea paturile, spăla lenjeriile și prosoapele, era ajutor de bucătar și șef peste cea de-a treia masă a copiilor. A fost o renunțare a artistului pentru tot se s-a întâmplat la Centrul de copii „Veronica” și apoi pentru viața de țăran navetist pe care i-am creat-o. Chiar dacă spunea mereu că își ia chitara și pleacă, nu a plecat niciodată cu adevărat. Fundația, copiii, Vasluiul au fost împreună marea dragoste a lui Ion Chiriac din ultimii ani de viață. A murit pe metereze, numai că i-au rămas cântecele necântate, neînregistrate și neterminate. Multe îl așteaptă în manuscrise să le dea viață. Cred că la noul Centru Cultural, măcar un hol poate adăposti acest proiect al meu, în care copiii noștri și alții ce vor vrea să-i cânte și să-i cunoască toate cântecele. Voi dona tot ce va fi în acel loc pentru că, după ce nu voi mai fi, nu va mai avea cine să păstreze ceea ce eu iubesc atât de mult: obiectele și tot ceea ce a însemnat Ion Chiriac.

Chitara, hainele lui de scenă și cele pe care le iubea mai mult, lucrurile personale sunt acasă la sculptorul Gheorghe Alupoaei, pentru că la el am găsit înțelegerea să le adăpostească. Tot ce a avut și a lăsat sufletul lui Ion Chiriac mai important pe pământ este acoperit cu folii de celofan. Totul este la mine răvășit, trist și îndosariat. Mi-e rușine că nu am făcut nimic până acum. Repet, am fost moartă și eu cu adevărat. Cine nu crede, să creadă. Nu am mai putut funcționa, nici munci. „Ion Chiriac va trăi atât timp cât i se vor cânta cântecele”, a spus părintele Calistrat după plecarea lui Ion. Ajutați-mă pentru ca muzica lui Ion să nu moară. Au trecut anii și peste mine, dar ard să mă dăruiesc iar pentru că sunt datoare celor ce nu mai sunt, să amintesc de ei. Mă trag de mânecă toți, de acolo de unde sunt. Și apoi, mi-am promis mie și lui Dumnezeu că am să fac asta.

Ajutați-mă, cei care mă auziți! Lăsați iubirea să intre în inima voastră. Luptele politice și de orice fel fac ravagii în noi toți. Să încercăm împreună să ne iubim. O să reușim. Ascultați ce spune Mihaela. Eu pentru asta am trăit și trăiesc: să fie iubire pe pământ. Atât mi-e de dor de toți și atât vă iubesc, încât îl rog pe Sfantul Nicolae, astăzi, de ziua lui, să ne aducă din nou împreună acolo unde trebuie, așa cum trebuie…

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.