ENIGMÃ DEZLEGATÃ Astãzi, de Sfântul Valentin, colaboratorul nostru, profesor Serghei Colosenco, declarat în anul 2005 cel mai prolific autor rebusist din România, împlineste 74 de ani de viatã. Toti bârlãdenii îl cunosc, dar putini stiu cã Serghei (Sergiu cum îl alintã sotia si prietenii), este recunoscut ca fiind cel mai prolific rebusist din România, având la activ peste 7000 de careuri, peste 2000 de probleme enigmistice apãrute în peste 100 de ziare si alte zeci de aparitii editoriale. Astãzi, la ceas aniversar, Serghei Colosenco a scos de sub tipar revista „Labirint”, o revistã trimestrialã de rebus unde îsi dau întâlnire toti rebusistii bârlãdeni, un mic volum de „Rebus în familie”, închinat familiei si dragei sale sotii, Duta Colosenco, si numãrul 106 din „Biblioteca Rebus”, intitulat simplu: SERGHEI.
Serghei Colosenco s-a nãscut la 14 februarie 1941 în localitatea Cãinari, Tighina, Republica Moldova, pãrintii fiind cadre didactice. Urmeazã studiile primare, gimnaziale si liceale la Bârlad, unde îsi are si domiciliul stabil. Devine apoi student în Iasi, absolvind cursurile Facultãtii de Filologie, sectia românã-francezã, din cadrul Universitãtii ,,Alexandru Ioan Cuza”. Prin repartitie guvernamentalã, îsi începe activitatea ca profesor la Scoala generalã din satul Corni-Albesti. A mai profesat la Scoala generalã Gara Banca si la Grupul Scolar Agricol Zorleni, toate din judetul Vaslui. În prezent, este pensionar, dar continuã sã aibã o viatã foarte activã în calitate de director al editurii „Sfera” si ca redactor-sef al revistelor „Academia bârlãdeanã” si „Labirint”. Comisarul sef Vasile Chelaru ne-a trimis la redactie, în semn de omagiu, un eseu dedicat dragului nostru colaborator, pe care îl dãruim cu drag de ziua lui!
Trei cuvinte neîncrucisate: „La multi ani!”
Vasile CHELARU
La începutul lunii februarie 2015, în finalul unei convorbiri telefonice cu presedintele Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Elena Cuza” din Bârlad, domnul Nicolaie Mihai mi-a adresat o întrebare, la care, dupã tonul interlocutorului, ar fi trebuit sã fi stiut rãspunsul: „Stiti cã pe 14 februarie este ziua domnului profesor Colosenco?”. Am recunoscut încurcat cã nu stiam, ulterior amintindu-mi cã citisem mai demult, în presa localã, un articol dedicat acestui eveniment, asociat cu sãrbãtoarea care de ceva vreme cutremurã inimile îndrãgostitilor. Dupã recunoasterea vinovãtiei, am luat decizia de a elibera câteva gânduri, ferecate în cotloane secrete ale sufletului, în care sunt pãstrate cele mai alese sentimente menite oamenilor dragi, pe care apoi le voi lipi cu ajutorul tastelor de aceastã coalã de hârtie. În realitate, luna februarie îmi oferã cel mai potrivit pretext de a vorbi despre domnul profesor Serghei Colosenco.
Îl stiu de multi ani, deseori intersectându-mã cu Domnia sa în fata blocului în care locuieste, dar am avut privilegiul sã-l cunosc mai bine la întâlnirile organizate de „Academia Bârlãdeanã” , apoi sã-l îndrãgesc cu ocazia discutiilor purtate în legãturã cu materialele publicate la revista societãtii literare amintitã mai sus. Nu atrage atentia prin înãltime ci prin înfãtisare, prin chipul pe care se distinge foarte clar omenia, respectul pentru semeni, pentru faptele lor. Cunosc destul de multe persoane, dar sunt putine cele care atunci când le întâlnesti transmit de îndatã mesajul nerostit al încântãrii, al multumirii cã te afli cu ele pe aceeasi orbitã a existentei, stare resimtitã în mod reciproc, dezinteresat. Un zâmbet amical însoteste mereu rãspunsul la salut, completat de ridicarea bratului, ca un simbol de recunoastere a bucuriei revederii. Cred cã cea mai pronuntatã calitate a sa este rãspândirea cãtre cei din jur a unei stãri de relaxare sufleteascã, realizatã si de o construire potrivitã a propozitiilor, garnisite mereu cu câte o glumã sau trimitere ironicã la sinonime, concomitent cu deprinderea de a folosi jocuri de cuvinte, bine alese si mereu potrivite contextului în care se gãseste.
Tin minte cã la o activitate culturalã ce se desfãsura în Sala micã a Casei de Culturã „George Tutoveanu”, având sarcina de moderator, a surprins pe toatã lumea cu stilul atipic de a conduce dialogul. Îi priveam pe cei care detineau rolul principal, asezati în stânga dumnealui la masa de pe podiumul din fata publicului, cu figurile solemne, derutati de tiparul diferit al sedintei, pânã ce, usor, usor, au pãtruns în metabolismul momentului, în final fiind chiar încântati de reusita activitãtii. Cu acelasi optimism l-am remarcat si la Academia Bârlãdeanã, asezat cuminte pe unul dintre scaunele aliniate spre fereastrã, venind câteodatã cu câte o completare, în sprijinul sau spre iritarea vorbitorului, dar fãrã ca nimeni sã se supere din aceastã cauzã. Este evident cã se bucurã de respectul tuturor, aceastã pozitie fiind cîstigatã cu ani multi de trudã la scoalã, în bibliotecã, la editura „ Sfera”. De câte ori l-am vizitat acasã, l-am gãsit înconjurat de cãrti, reviste si materiale pe care le trece prin sita ochilor pentru a nu ajunge la tipar presãrate de inadvertente gramaticale sau lexicale. Îsi primeste prietenii, colegii, colaboratorii, cu amabilitate si îngãduintã, desi sunt convins cã nici dânsul nu este ferit de griji omenesti ori probleme de sãnãtate, pe care reuseste sã le ignore abil, ca nu cumva sã împieteze atmosfera degajatã a discutiilor. Are mereu câte o întâmplare hazlie la care face trimitere pentru a desprinde morala necesarã, cunoaste o multime de oameni de culturã din toatã tara cu care discutã la telefon, care îi trimit reviste din zona lor sau articole pentru revistele de care se ocupã sã aparã la noi, povesteste cu tâlc întâmplãri despre personalitãti ale orasului, descrie clar locurile vechi ale Bârladului si istoria nestiutã a lor, se pricepe la treburi gospodãresti, este un izvor de experiente si amintiri acumulate de-a lungul anilor. Mi-a vorbit despre pitoreasca vale a Oituzului, unde periodic se refugiazã cu sotia si prietenii pentru a se bucura de frumusetea naturii, de linistea noptilor, de aerul proaspãt dãtãtor de energie. L-am ascultat relatând cu satisfactie cum a construit si amenajat cabana, la temelia cãreia stau agoniseala materialã si sufleteascã a doi oameni care si-au pus toatã priceperea în slujba educatiei si formãrii vlãstarelor societãtii, scoala fiind lãcasul ideilor, cunostintelor transmise copiilor, atelierul în care au fost modelate caractere, unde au fost înãltate idealuri spre care tinerii au fost îndrumati si învãtati sã zboare. Pentru a înfãptui un tablou complet al acestui colt de rai, potrivit pretentiilor domnului profesor, în urmã cu vreo doi ani si jumãtate cãsuta sa a devenit gazda editiei a doua a Simpozionului „Casa rebusistilor”, unde renumiti maestri din tarã s-au întrecut în cuvinte încâlcite, fiind la final rãsplãtiti cu bucate si bãuturi de pe meleagurile noastre.
De altfel, pasiunea pentru careuri si enigmisticã a trecut de mult dincolo de hotarele Bârladului, profesorul Serghei Colosenco fiind recunoscut si apreciat pentru priceperea, inventivitatea si sârguinta cu care face sã rodeascã munca sa. Primele rebusuri le-a croit în anii de gimnaziu, fiind rãsplãtit cu aparitia în ziarele si revistele de atunci, prin anul 1970 a înfiintat Cercul rebusist „Alb si negru”, a realizat mii de careuri si mii de probleme de enigmisticã, publicate în sute de reviste si ziare, a tipãrit sute de cãrti, cu dimensiuni mici, în care sunt adunate careuri, a corectat si redactat mii de articole, în fiecare rând al revistelor „Academia Bârlãdeanã” si „Viata noastrã” ochii sãi scormonind cu mult înainte de tipar dupã semne de punctuatie si ortograme.
Desigur, „culorile” în care am îndrãznit sã-l zugrãvesc pe profesorul Serghei Colosenco nu au strãlucirea necesarã pentru a evidentia fidel dimensiunea personalitãtii Domniei sale, dar fiind invadat de nefãtarnice sentimente de admiratie, în semn de recunostintã pentru contributia la educatia si cultura localã, pentru rafinamentul si pasiunile trainice ce le are, am considerat cã se cuvine sã-i multumesc.
Pe domnul Nicolaie Mihai, presedintele Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Elena Cuza” din Bârlad, fãrã de care as fi pierdut ocazia de „a-l discuta” pe onorabilul aniversat, îl voi invoca drept unul din martorii credibili ce ar putea confirma impresiile mele. Totodatã, cu ocazia aniversãrii a 74 ani de viatã, mã alãtur membrilor Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Elena Cuza”, multimii de prieteni si colaboratori, pentru a-i transmite urãri de sãnãtate, zile linistite alãturi de distinsa sa sotie, fericire, clipe luminoase aducãtoare de bucurii si împliniri. La multi ani!
