SPLENDIDĂ CONVERSAȚIE DESPRE EMINESCU

EMOȚIONANT… Cu două zile înainte de a se împlini 171 ani de la nașterea celui mai mare poet pe care l-a “ivit, poate, pământul românesc”, am avut șansa celei mai plăcute ocazii de a-l aniversa. Pe la începutul anului, exprimasem într-o discuție telefonică avută cu doamna avocat POROȘNICU GIANINA, intenția de a mă deplasa la Iași. Trebuia să ajung aproape de jumătatea lunii ianuarie. Instantaneu, a venit răspunsul încurajator:

-Ce bine ar fi să veniți! Avem ocazia să vorbim despre Eminescu! Vă fac o surpriză deosebită!

După ce am avut confirmarea că doamna avocat este la cabinet, trecând peste aventura găsirii unui loc de parcare, am ajuns în fața Casei „Joseph Zoller”. Avusesem privilegiul, în urmă cu vreo doi ani de zile, de a vizita imobilul, prezentat chiar de proprietară, avocat Gianina Vera Poroșnicu. Cu o nesimulată modestie, mi-a relatat cât de mult i-a plăcut această casă, încât a făcut eforturi uriașe pentru a o cumpăra. Respectând întocmai schițele originale, a restaurat imobilul. Nu se infatua cu faptul că este unicul cetățean al Iașului ce deține și locuiește în micul palat construit la 1912. Minute în șir am privit gardul lucrat manual, din fier forjat, zidurile albe și ornamentele desăvârșite ale fațadei. Am intrat în curte, cu sfiala cuvenită, dată de gândul că pașii mă poartă pe aleile bătute în urmă cu mai bine de un secol de personalități ale acelor timpuri. Dinspre infochioșcul amplasat lângă poartă, sunete de muzică clasică gâdilă plăcut auzul. Cele câteva minute de așteptare au fost ușurate de “Balada”lui Ciprian Porumbescu. Zgomotul mașinilor bruia supărător farmecul muzicii.Apariția gazdei m-a scos din starea de reverie cauzată de armoniile viorilor. Ca de fiecare dată, doamna avocat Poroșnicu Gianina atrage atenția prin eleganța vestimentară, foarte bine asortată cu înfățișarea fermecătoare. Rareori am văzut o persoană care să îmbine, atât de firesc, decența cu umorul fin, hărnicia profesională cu pasiunile pentru cultură, exigențele etice cu blândețea vorbelor, echilibrul judecății cu acceptarea nedreptăților din jur, responsabilitățile materne cu cele manageriale. Cu curtoazie cumpătată m-a invitat în micul palat. Mi-am spus că planurile bunului Dumnezeu au fost de a aduce în casa în care Regina Maria își vizita prietenii pe această doamnă plină de grație, pentru a fi păstrată și în prezent măreția locului. Evident, doamna Poroșnicu Gianina are asupra oamenilor și bunurilor un efect tonic, restaurator.

-Puteți sta aici și vă asigur că este cel mai bun loc!, a spus gazda arătându-mi un fotoliu acoperit cu mătase galbenă, așezat cu spatele spre ușa pe care intrasem.

Iradiind căldură într-o locație atât de sobră, gazda m-a ajutat cu îndemânare să intru într-o conversație despre Eminescu. Deprins cu farmecul dânsei de a relata anumite întâmplări, aveam să ascult epopeea celor doi prieteni ai poetului “nepereche”, care au reușit să-l ducă în fața unui fotograf. A deschis ușa unui compartiment al unei comode, apoi cu vădită grijă a scos o fotografie, cu o ramă de lemn masiv, din nuc. Am luat cu ambele mâini fotografia și am privit-o emoționat.

-Tatăl meu a spus de cum a văzut această fotografie: “Vai, dar este o fotografie originală cu Mihai Eminescu!”, m-a lămurit doamna Gianina Poroșnicu. Probabil mi-a observat surprinderea.

-Iată surpriza pe care v-am promis-o! Am achiziționat, prin licitație, această fotografie cu Eminescu. Tatăl meu a fost foarte fericit.El însuși este colecționar de bunuri ce au aparținut poetului. Are câteva reviste originale, în care a publicat Eminescu. Să știți că sunteți a patra persoană care ține această fotografie în mâini, bineînțeles, după ce am intrat în posesia ei.

Eram de-a dreptul impresionat. Era complicat să găsesc proporția dintre surpriza inedită și cinstea de a ține în palme fotografia, care trecuse prin mâinile “Luceafărului”, poate ale Veronicăi Micle, ale prietenilor și apropiaților acestora.

Povestea fotografiei

– Această fotografie are o poveste interesantă! Se știe că în cei 39 de ani cât a trăit, poetul nu s-a lasat fotografiat si ne-au rămas mărturie peste timp doar patru fotografii originale. Prima fotografie a lui Mihai Eminescu a fost făcută pe când acesta avea 19 ani, cea de a doua fotografie a fost făcută pe vremea când Eminescu avea 28 ani și era stabilit la București. A treia fotografie datează de pe vremea când poetul avea 34 de ani și a fost făcută la Iași, în atelierul de fotografie a lui Nestor Heck, în anii 1884-1885. Este o fotografie în care Eminescu avusese primul acces de boală, o fotografie făcută ca urmare a unei păcăleli. Deși știau că nu-i plăcea să se fotografieze, prietenii junimiști l-au convins însă să facă o fotografie de grup. S-au înțeles însă cu fotograful, Nestor Heckși, și atunci când acesta se pregătea să declanșeze ei s-au retras și a rămas doar Eminescu.

-Cât de impresionant, am exclamat!

-Oamenii inteligenți sunt modești! Unul dintre prietenii poetului, A.C. Cuza, despre împrejurările în care a avut loc vizita la atelierullui Heck și fotografierea, relata următoarele: „În sfârșit, într-o zi, vara, profitând de bunele dispoziții, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iași pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel și cu Petru V. Grigoriu, și așa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toții la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpușneanu, nr.42, unde a consimțit a se fotografia, însă numai în grup, alături de noi. Ne-am așezat împreună. După indicațiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puțin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil.”, a relatat doamna avocat Poroșnicu.

-O idee foarte bună! am spus.

– Pe spatele fotografiei stă mărturie ștampila cu numele firmei lui Nestor Heck. Se spune că această fotografie a fost ținută de Eminescu pe masa de lucru, până la sfârșitul vieții. A ținut mult la fotografie și la ceasul primit de la tatăl său! Ultima fotografie datează din 1887 și a fost făcută probabil în luna noiembrie, la Botoșani, când se afla în grija surorii sale Harieta.

Vasile Chelaru

Ce puteam să mai spun! Doamna Poroșnicu Geanina reușește să conțină un dozaj echilibrat între profesia de avocat și admirația pentru Eminescu. Dragostea pentru cultură depășește hotarele profesiei sale. Într-o societate aflată în criză, unde cultura este în pericol de cădere liberă, observând cum sunt încurajate falsele modele, în paralel cu minimalizarea valorilor naționale, fără nicio intenție de fandoseală, iată că există oameni care investesc în mărturii care ar sta bine în vitrinele oricărui muzeu. Am privit această doamnă capabilă să ne livreze un bun exemplu de patriotism. Sunt oameni pricepuți să provoace fără efort admirația! Se numără printre ei! Eu am avut ocazia să admir și să scriu aceste rânduri în semn de omagiu prietenesc și pasiune pentru poezia lui Eminescu! Și am avut prilejul de a cuprinde cu palmele fotografia lui Mihai Eminescu. Mulțumesc!

(Eseu de Vasile CHELARU)




NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ