spot_img
30.1 C
Vaslui
21-iul.-2024
spot_img

Trandafiri roz pentru Cibi și Brândușa

- Advertisement -
OMAGIU…Profesoara Brândușa Dobriță, nemuritoare în inimile vasluienilor!

AMINTIRI… Profesoara Brândușa Dobriță a revenit la Vaslui pentru trei ore, la singura biserică a Maicii Domnului, aflată în imediata vecinătate a blocului în care a locuit alături de profesorul Iancică Dobriță de la venirea în Vaslui în anul 1980, și care este totodată biserica ei de suflet. Colegi, vecini, elevi și mulți vasluieni i-au umplut ca întotdeauna “brațele” de flori și ochii de lacrimile iubirii adevărate. Vom retrăi întâmplarea întâlnirii luni împreună. Astăzi vă invit în lumea amintirilor… Brândușa și Iancică Dobriță au trăit amândoi o poveste unică. Acum cred că ei s-au întâlnit acolo, sus, iar Brândușa Dobriță este cu adevărat fericită. În sfârșit si-a regăsit iubirea, singura pe care a avut-o în viața aceasta.

Mihaela MANU

Au fost odată amândoi tineri și frumoși. S-au cunoscut în facultate, s-au căsătorit și au venit la Vaslui prin repartiție, profesori de limba română. Ea la Școala Generală nr.5, el, la Școala nr.2. Eram la liceu și mă loveam de stâlpi când îi vedeam. Nu mint. E drept că, în vremea aceea, învățam în timp ce mergeam pe stradă și nu mă uitam să văd ce-i în fața mea. Vuia tot orașul că doamna profesoară Brândușa Dobriță este chiar Măriuca, eroina de la Mărășești, pe care o văzusem la televizor la cinematograf, jucând alături de Ion Caramitru în filmul „Baladă pentru Măriuca”. Cât despre profesorul Iancică Dobriță era de ajuns să-l vezi cu surâsul „giocondic”, ochelarii șic, părul ondulat și acel mister al omului care vâslește de pe culmi, ca să înțelegi că e un transatlantic printre noi. Iancică Dobriță s-a născut la Târgu Mureș, în ziua de 15 aprilie 1956. A absolvit Facultatea de Filologie “Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 1980, anul în care s-a mutat la Vaslui. A fost profesor de limba română la Școala nr.2, profesie pe care a îmbinat-o cu ziaristica. Personalitate captivantă, a ars ca o flacără printre noi, impresionându-ne prin nivelul lui de cultură. În ziua de 27 octombrie 1994, un stop respirator, o lovitură la cap, un accident stupid ori un asasinat politic au făcut ca Iancică Dobriță să își încheie viața pământeană. Profesorul și publicistul Iancică Dobriță a fost un distins intelectual care a onorat Vasluiul cu personalitatea-i complexă și captivantă.

Noaptea trandafirilor

Eram în clasa a XII -a, urma să dau la teatru sau la filologie și nu știu cum, într-o zi îndrăznisem să bat la ușa celor doi profesori dârdâind de frică și emoție. Îmi amintesc cărțile din bibliotecă și degetele îngălbenite de tutun ale profesorului Dobriță, care a acceptat să mă mediteze. Eu venisem la doamna Dobriță, pe dânsa o doream, dar ei au hotărât altceva pentru mine. A fost o experiență încântătoare și o mare șansă să îl ascult pe profesorul Iancică Dobriță vorbindu-mi despre scriitorii lui preferați. Timpul a trecut, venise vara, iar eu am participat la una dintre cele mai fascinante și cred că și periculoase aventuri ale vieții mele. Este vorba despre noaptea în care am împlinit 18 ani. Nu mai știu, probabil, majoratul l-am sărbătorit într-o sâmbătă, de eram în asemenea zi personaj de groază într-un scenariu nebun, plănuit și realizat la miezul nopții. Era pe vremea lui Ceaușescu, o aventură să ieși pe străzile puțin luminate și pustii, după 11-12 noaptea. Ei bine, eu și Dana, vecina mea de bloc, colega de școală și tovarășa plimbărilor nocturne în care creierul nostru înfierbântat de atâta învățat cică ar fi trebuit să se limpezească, nu aveam nicio frică. Ne făcusem o obișnuință: să ieșim din casă, fără să spunem cuiva, în capot și papuci de casă, precum țațele de mahala și să batem orașul în lung și în lat astfel. Nu ne întreba cineva de sănătate. Când treceau pe lângă noi rarii milițieni care ne ieșeau în cale, aveam o oarecare strângere de inimă, dar niciodată nu ne-a întrebat vreunul ce-i cu noi. Se vedea de la o poștă că suntem fete cuminți. Mergeam fără frică, nevinovate și nu făceam nimic rău. Străzile erau ale noastre. Pustii, îmbietoare ne conduceau în noapte ele pe noi. Mă apropiam totdeauna timid de trandafirii înfloriți și mergeam din centru până la gară sau spre cartier, în tovărășia frumuseții lor aproape ireale. În noaptea de iunie în care am împlinit 18 ani, am complotat împotriva lor. Ne-am întors cu teamă acasă, să ne înarmăm cu foarfece și cuțit, și am plecat la vânătoare. Vânătoarea de trandafiri în noaptea maturității mele. Am furat mulți trandafiri atunci și nu m-am spovedit, dar o fac acum în fața voastră. O mare, o căruță de trandafiri. Îi rupeam cu sete, așa uzi, cu petale tremurânde, pure, și îi adăposteam de ploaia care ne era tovarășă de petrecere. Tremuram și de teama de a nu fi prinse, și de emoția de a atinge asemenea minuni. După ce am considerat că prada ne era mult mai bogată decât am fi vrut-o, am plănuit să-i aranjăm ca la florărie. Egali, curați, strălucitori, trandafirii roz erau un spectacol ireal. Am umplut cada din baia prietenei mele cu ei. Cada era plină precum un pahar din care curge vinul, pentru că ai turnat în pahar fără să privești spre el. Erau atât de frumoși, încât ne-am întrebat ce să facem cu ei, pe cine să bucurăm. Cui să îi dăruim? Recunosc, mi-aș fi dorit să primesc asemenea “căruță de flori” roz, pregătită în taină, de altcineva, nu de noi. Afară ploua, era trecut de miezul nopții. A încolțit în capul meu ideea de a-i dărui cuiva, atunci, așa uzi, vii, cum erau. Primii oameni dragi, care mi-au apărut în gând și care am crezut că merită să trăiască supriza plănuită, au fost cei doi soți profesori, Iancică și Brândușa Dobriță. N-am gândit prea mult la riscuri și am trecut la treabă. Am mers greu prin ploaie și am făcut mai multe drumuri pentru a ne transporta trofeul roz care credeam că o s-o lase fără grai pe doamna Dobriță, pe care o divinizam și pe atunci. Noi locuiam în zona CEC-ului, ei la două minute depărtare. Am intrat în scara blocului lor și am umplut cu trandafiri holul scării din fața ușii de la apartamentul lor, aflat la etajul unu, apoi am apăsat tare pe sonerie și am fugit. Îmi imaginam cum cei doi, deschizând ușa, ar fi rămas muți în fața covorului de trandafiri și, mă felicitam în gând pentru idee. Așteptam să aud din întunericul scări, de la parter, zgomotul ușii care ar fi trebuit să se deschidă. Dar nu s-a întâmplat nimic, nu s-a auzit nimic. După lungi minute de uimire, am pășit pe vârfuri și am ajuns tiptil iarăși la ușă. Am sunat mai puternic și iarăși am fugit pe scări, cu speranța ca măcar de data aceasta ușa lor se va deschide. Dar n-a fost să fie. Nu știam ce să credem. Regretam că cei doi profesori vor fi văduviți de bucuria pe care le-o pregătisem, așa că ne-am întors iarăși și iarăși la ușă, repetând ritualul cu mersul pe vârfuri, aproape în patru labe, ca să nu fim văzute pe vizor, de mai multe ori. În zadar. Am stat ore în șir în scară, așteptând ca ușa să se deschidă. Ne-am furișat până la urmă obosite, în zori de zi, spre casele noastre, ducând în spate regretul de a nu ni se fi împlinit visul. Cu siguranță, profesoara Brândușa Dobriță ar fi trăit clipe sublime găsind marea de flori la ușă. Au trecut mulți ani de atunci, dar întâmplarea aceasta cu trandafirii, ploaia și cei optsprezece ani ce au venit atunci la mine, nu am uitat-o și nu am să o uit vreodată.

„Teroristele”

Brândușa Dobriță și fiul ei

De atunci, de a doua zi, sunt majoră, iar tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea a rămas o enigmă mare pentru noi. Nu înțelegeam de ce ușa familiei Dobriță nu s-a deschis în acea noapte pentru florile noastre. Noi vedeam lumina aprinsă, deci erau acasă. Peste câteva săptămâni, m-am întâlnit cu fostul nostru diriginte din școala generală, profesorul de matematică, Emanoil Ursu. I-am povestit întâmplarea. Am aflat uimită că, a doua zi după aventura noastră nocturnă, profesoara Brândușa Dobriță a povestit în cancelarie colegilor de la Școala Nr.5 cum întreaga noapte a fost terorizată atât ea, cât și profesorul Dobriță și nu au putut dormi deloc, pentru că au stat amândoi la ușă și i-au pândit cu un obiect mare și dur în mână pe cei care sunau și apoi dispăreau de la ușă. Ei credeau că niște elevi cărora le puseseră note rele și i-au lăsat corigenți au vrut să se răzbune. Mi-a fost rușine când am aflat cât i-am necăjit vrând să le fac o supriză ! Nu am avut curajul să le spun că eu am fost terorista care le-a făcut acea noapte albă. Doar după dispariția profesorului Iancică, în 1994, i-am mărturisit doamnei Brândușa Dobriță adevărul. Îmi amintesc reacția ei. Și-a dus mâinile la gură de uimire. În 2007 s-au împlinit 13 ani de când Iancică Dobriță a fost găsit mort în liftul turnului din centru. Dispariția lui a rămas și astăzi o enigmă. Profesorul Iancică Dobriță a trecut precum un Intercity prin Vaslui, lăsându-ne amintirea unui prinț în fața căruia trebuia să te apleci cu respect și recunoștință. Preocupat, mult prea preocupat de toate cele ale spiritului, a avut șansa să ajungă și să trăiască într-un fel în care puțini au curajul. A îndrăznit să-și depășescă total condiția de simplu muritor. Probabil, de aceea a ars precum artificiile, pentru a înfrumuseța fața lumii. Păcat că în noaptea în care am împlinit 18 ani nu s-a putut bucura de frumusețea mulțimii de trandafiri roz, care ar fi trebuit să fie cele mai frumoase și mai multe flori care i s-au oferit vreodată. (Va urma)

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

5 COMENTARII

  1. Felicitari pentru articol .
    Emotionant mai ales ca sunt despre oameni deosebiti pe care i am cunoscut cand erau „”tineri si frumosi „.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.