ISTORIE… Tratativele de la Turnu Severin au avut loc ca o fazã preliminarã fatã de confruntãrile ulterioare despre care se stia cã vor fi mult mai dure si vor trebui sã clarifice toate aspectele. Sunt convocati pentru tratative mai multi ambasadori români din zona balcanicã pentru a exista o vedere de ansamblu cât mai cuprinzãtoare. Totodatã, aceste tratative erau considerate un mijloc pentru o împãcare definitivã cu vecinii. S-a pus problema ridicãrii din partea ungarã a unor aspecte de ordin teritorial, dar noi am declarat în prealabil si în mod ferm cã nu vor fi discutate si nu se vor lua hotãrâri ferme decât numai în functie de schimb de populatie, fiind bine înteles de la început cã în nicio eventualitate niciun român nu va fi trecut sub stãpânire ungarã. Rãspunsul maghiar contine în esentã urmãtoarele: ungurii acceptã ideea schimbului de populatie pentru toatã întinderea României si sunt gata a trimite pe români în România si, în schimb, va cere românilor sã trimitã pe ungurii care locuiesc în România.
Dan RAVARU
Ciudat este, însã, faptul cã în rãspunsul Guvernului maghiar nu se face o distinctie între românii din Transilvania si cei din vechiul regat (Moldova si Muntenia). Într-o notã alãturatã, maghiarii adaugã iarãsi într-un mod ciudat. Guvernul ungar împãrtãseste si punctul de vedere al guvernului român, cã trebuie sã punem cele douã state ale noastre în situatia de a fi cât mai omogene posibil, din punct de vedere etnic, cuprinzând în acelasi timp, în limita frontierelor lor, cel mai mare numãr de nationali. Acestea au fost, deci, comandamentele sub care se vor reuni delegatiile de stat la Turnu Severin. Din partea maghiarã erau prezenti ambasadorul Hory, împreunã cu ministrul lenipotentiar al Ungariei la Bucuresti, Bardosy, si generalul Naday, subsef al Statului Major Ungar. Delegatia românã se afla sub presedentia ministrului plenipotentiar, Valer Pop, compusã din ministrul plenipotentiar, Dinu Hiott, generalul Dragalina, directorul statisticii – Sabin Manuilã. Lucrãrile încep conform planificãrii pe 16 august, dar din prima zi ungurii pregãtesc un fel de loviturã prezentând un material contrariu celui de pe 11 august despre care am vorbit înainte. Dupã discursurile oficiale, considerate de Manoilescu drept mai false decât în orice altã împrejurare oficialã, ungurii prezintã un material însotit de o hartã a guvernului maghiar formulând prin aceasta pretentia de a se retroceda Ungariei toatã Transilvania, de la nord de Mures, inclusiv Aradul, apoi Alba Iulia si Brasovul. Pentru delegatia românã, desigur cã astfel de propuneri nu puteau fi sub nicio formã luate în consideratie, asa cã ele sunt respinse de la bun început într-un mod documentat stiintific. Urmeazã, desigur o replicã maghiarã, care a venit pe 16 august. „Ei se declarã surprinsi cã românii port numai polemici sterile, fãrã a prezenta nicio propunere concretã constând în idei care ar reiesi din rãspunsul românesc diferit chiar în fond. De asemenea, în notã se fãcea aluzie la faptul cã asa cum am dat Uniunii Sovietice întreaga Basarabie, ar trebui sã dãm si Ungariei întreaga Transilvanie. În rãspunsul românesc, Valer Pop sublinia pe 19 august „mentin în întregime punctul de vedere enuntat în memoriul de la 16 august. Guvernul regal român nu are nimic de retras, nimic de adãugat. În continuare, exprimând punctul de vedere al întregii delegatii afirmã: „pentru a evita orice pierdere de vreme, rãmâne guvernului ungar sã decidã dacã acceptã <da> sau <nu> ca bazã de discutii principiul etnic cu coronarele sale. Rãspunsul presedintelui comisiei române a fost apreciat pentru claritatea si pentru demnitatea sa. Tratativele vor continua si în zilele urmãtoare, având ca punct de plecare de fiecare datã cele douã declaratii. În final, se vor stabili unele puncte de vedere care vor fi la baza unor urmãtoare discutii.
„Câtã vreme am tratat relativ liber, nu am cedat nimic si nu am consimtit la nicio stirbire a tãrii”
Desi nu fuseserã convocati direct, reprezentantii Italiei, ministrul Ghiggi si ministrul german Fabricius, îsi exprimã pãrerile de data aceasta fiind mai aproape de cele românesti. De altfel, trebuie de pe acum sã subliniem faptul cã atitudinea Germaniei era determinatã de convingerea lui Hitler cã trebuie evitat un nou conflict militar în rãsãritul Europei. De aceea, Germania va sustine Ungaria numai pânã la un anumit punct. Atitudinea Italiei si mai favorabilã ungurilor s-ar explica datoritã faptului cã Mussolini a fost extrem de iritat în cazul invaziei în Abisiria (Etiopia). Atunci, Nicolae Titulescu, reprezentant al României, dar si presedinte pe atunci (1936) al Ligii Natiunilor, i-a condamnat extrem de vehement pe italieni pentru agresiune. Rãzbunarea a venit abia acum. La încheierea tratativelor, s-a dat urmãtorul comunicat: „1. Tratativele au fost conduse cum nu se poate mai bine de cãtre Valer Pop, ajutat de colaboratorii sãi. 2. Noi nu am cedat nimic, rãmând pânã la sfârsit terenul nostru initial. Noi nu am recunoscut nimãnui niciun drept asupra teritoriului nostru si nu am pus Transilvania la împãrtealã, ci ne-am asezat pe tema cã voiam sã evacuãm minoritatea ungureascã în Ungaria si cã, în mãsura în care aceastã evacuare s-ar realiza efectiv, am fi înclinati sã-i acordãm spatiul strict necesar de viatã printr-un colectiv teritorial la granita de vest. 3. Nu am admis sã treacã niciun român sub stãpânire ungureascã. 4. Nu am fãcut nicio ofertã si nu am acceptat nicio cerere pentru niciun km pãtrat din teritoriul national. 5. Ultimul nostru cuvânt a fost de ofensivã. Am somat pe unguri sã se pronunte, <da> sau <ba>, dacã acceptã teza româneascã. 6. Am reusit sã avem tot timpul aprobarea Germaniei pentru teza noastrã si sã tinem angajatã Germania fatã de noi în respectarea propriilor ei conditii. 7. În sintezã, câtã vreme am tratat relativ liber, nu am cedat nimic si nu am consimtit la nicio stirbire a tãrii. Evident cã notiunea de liber nu trebuie înteleasã aici în mod absolut, fiindcã dacã am fi avut întreaga libertate, nu ne-am fi dus niciodatã la Turnu Severin sã stãm de vorbã cu ungurii asupra litigiilor dintre noi a cãror existentã însãsi puteam sã o contestãm. Dar în conjunctura politicã în care ne gãseam atunci si pe care cred cã am descris-o îndeajuns, ne-am mai bucura la Turnu Severin încã de o relativã libertate de miscare pe care am utilizat-o din plin. Aceastã libertate a fost pierdutã complet în ziua de 29 august la Viena” (Manoilescu, p.164). Cum era si firesc, dupã tratative de asemenea importantã, pe 23 august 1940, a avut loc un Consiliu de Coroanã, care, ca de obicei, cuprindea pe toti membrii guvernului si pe toti consilierii legali. De data aceasta, însã, s-au adãugat si delegatii care au participat la tratativele de la Turnu Severin. La Consiliu, nu au fost invitati sau nu au vrut sã vinã oameni politici mai legati de ideea nationalã, care desigur nu ar fi acceptat niciun compromis în ceea ce priveste tratativele cu Ungaria. Este vorba despre Iuliu Maniu, Dinu Brãtianu, Vaida Voievod, Ion Mihalache. În cazul Consiliului de Coroanã, s-au expus mai multe opinii, toate convergând, însã, spre rezolvarea problemelor pe baza principiului etnic. Valer Pop a formulat pe hârtie, într-o redactare clarã, consimtind ce era mai important în Consiliul de Coroanã. Cel dintâi dedicat problemelor stringentã: 1. Sã obtinã prealabil si ca o pozitie sine qaua non (fãrã aceasta nu) de la unguri acceptarea principiului etnic, dupã care urma sã se facã un schimb de populatie total si obligatoriu între cele douã tãri, asa ca sã nu rãmânã niciun român în Ungaria si niciun ungur în România. 2. Numai dupã ce s-ar obtine recunoasterea acestui principiu si s-a hotãrât ca nicio schimbare de frontierã sã nu poatã avea loc decât dupã strãmutarea efectivã a minoritarilor unguri la granita de vest, sã se treacã la partea a doua a tratativelor si sã calculeze numãrul total al ungurilor din România (care urmau sã fi fost evacuati) si apoi suprafata strict necesarã existentei ungurilor muncitori de pãmânt, cu indicarea regiunii de la granitã în care s-ar face strãmutarea. Aceste concluzii au fost aprobate în unanimitate, inclusiv de lege. Este de cea mai mare însemnãtate pentru istorie cã s-a ajuns la aceastã concluzie clarã asupra cãreia nu s-ar putea face contestatii. Nimic nu este mai caracteristic pentru a defini situatia groaznicã în care se gãsea România atunci decât în faptul cã atâtia bãrbati politici care erau, în afarã de Guvern, inclusiv mitropolitii, au trebuit sã fie de acord asupra acestei posibile cedãri. Istoria va judeca atitudinea tututor acestora.
