În memoria profesorului Ioan Postolache
Sunt oameni care si-au dus existenta discret, împlinindu-si menirea si rolul lor, fãrã a cere nimic în schimb, fãrã a astepta o rãsplatã, convinsi fiind cã fiecare individ trebuie sã-si facã datoria fatã de semenii sãi. Disparitia acestora este resimtitã dureros, organic, de cãtre membrii comunitãtii din care au fãcut parte. Sã vorbesti la trecut despre profesorul de matematicã Ioan Postolache, Niculei, cum îi spuneau cei apropiati, este foarte greu. Câte nu s-ar putea spune despre omul care si-a petrecut în scoalã întreaga-i viatã, formând generatii si generatii de elevi. Pentru cei care l-au cunoscut el va rãmâne exponentul unei generatii de profesori pe care scoala actualã pare incapabilã s-o mai formeze. Eu pot sã spun cã pentru mine, profesorul Postolache va rãmâne o enigmã. Cum reusea, ca sub aparenta sa duritate, sã se facã atât de iubit de elevii sãi? Cum reusea sã-si apropie elevii când el nu era un om foarte comunicativ? Douã întâmplãri pe care care vreau sã le evoc nu au fãcut decât sã-mi adânceascã nedumerirea:
Prima s-a petrecut la scoala din Muntenii de Jos, unde predam amândoi, atunci când boala nemiloasã care-i mãcina puterile i-a dat un scurt rãgaz. A folosit acel prilej pentru a vizita scoala si pe copiii la care spera sã se întoarcã. Mã aflam la orã si deodatã am vãzut cum elevii din clasã s-au ridicat din bãnci si s-au repezit la ferestre. Cum nu tolerez indisciplina, am fost oarecum uimit de reactie si am privit la rândul meu pe fereastrã pentru a vedea motivul agitatiei lor! În curtea scolii se afla profesorul Postolache! A fost imposibil sã-mi continui ora, cu ochii în lacrimi, elevii mã rugau sã le dau voie sã meargã sã-l vadã si sã-i vorbeascã! Trecuserã doar câteva luni de când el nu fusese în scoalã, iar copiilor le era dor de profesorul lor de matematicã! Mi-am dat seama atunci cã elevii te vor vedea întotdeauna asa cum esti si nu cum vrei tu sã pari! Cã de fapt, ei sunt cu adevãrat cei care ne noteazã pe noi, dascãlii, si nu invers! A fost o primã lectie pe care profesorul Postolache mi-a predat-o involuntar!
A doua întâmplare s-a petrecut duminica trecutã, când în comunã s-a aflat vestea mortii sale! Ne aflam la Gîrceni, însotind echipa de fotbal Victoria Muntenii de Jos, în trecut antrenatã si de profesorul Postolache! Chiar dupã ce n-a mai antrenat-o, era prezent la toate meciurile, indiferent dacã se disputau acasã sau în deplasare. Atmosfera era apãsãtoare, mai ales cã toti se asteptau ca victoria echipei din Gîrceni sã fie una categoricã, umilitoare chiar, având în vedere diferenta de valoare dintre cele douã echipe. Fotbalistii din Munteni au decis ca, în memoria fostului antrenor, sã joace purtând o panglicã neagrã pe brat, iar la începutul partidei s-a tinut un moment de reculegere. Meciul a început într-o notã de dominare categoricã a echipei din Muntenii de jos.Toti priveau înmãrmuriti o echipã pe care nu o cunosteau. Fotbalistii din Gîrceni pãreau sã nu se regãsescã si nu puteau face fatã unei echipe dezlãntuite care ataca continuu, actionatã parcã de un resort nevãzut. Când echipa din Munteni a deschis scorul, dezastrul pãrea sã fie complet, cu greu reusind fotbalistii din Gîrceni sã egaleze si sã se impunã în fata unei echipe pentru care amintirea profesorului pãrea cel mai puternic imbold. Atunci am trãit cu totii ultima lectie a profesorului Postolache! Aceea a solidaritãtii si a onoarei! O lectie pe care el ne-a predat-o de dincolo de moarte!
Se spune cã “profesorii nu mor niciodatã”! Nu stiu dacã e valabil pentru toti, dar stiu un singur lucru: cã profesorul Postolache va trãi vesnic în amintirea generatiilor de elevi pe care i-a format ca oameni, în amintirea colegilor sãi, pentru care va rãmâne vesnic un exemplu !
Adio, bunul nostru coleg! Dumnezeu sã te aibã în pazã si sã-ti dea odihna binemeritatã!
Prof. Romicã Brunchi
