„Cu pulanul rococo
DomîSmântânã-i mai baro!”
Folclor de pe Valea Racovei
Aristotel Cãcãreazã nu pusese geanã pe geanã noaptea întreagã. Afarã viscolea si vântul tiuia pe sub streasinã si prin crãpãturile gãzgãnate ale usii sui ce ameninta sã se prãbuseascã. În odaia sloi miorlãia din când în când motanul Zavaidac , mort de foame si-aproape degerat. Vietatea se cuibãrise decusearã pe un tolic lângã soba din care scâncea un pui de foc palid si-aproape muribund. În jur, un scaun cu trei picioare, lângã o masã scofâlcitã pe care erau rãsturnate câteva blide în care mâncarea nu poposise de multisor. Cuier or dulap pentru haine, ioc ! Nu era nevoie, deoarece, Aristotel Cãcãreazã nu se dãdea în vânt dupã lux, ce-avea se-afla pe el, lipsã în dotare fiind doar izmenele, pe care bãrbatul nu le purta decât noaptea, în rest nu, pentru a nu se învãta cu traiul bun si în huzur, trai pe care-l detesta si la altii, d-apoi la el… ! O mizerie cumplitã, pãianjeni vechi pe la colturi, lut pe jos, resturi de paie si surcele, scame. În fine, în aceastã mizerie nici microbii n-ar fi putut sã trãiascã, asa cã, fãrã sotie si cu motanul Zavaidac alãturi, omul nostru trecea în sat drept o ciudãtenie, fãrã ca lumea sã-i dea prea mare atentie. Cei doi fãceau parte din decor…!
Aristotel Cãcãreazã iesi de sub cojoc si probã mai întâi temperatura camerei cu vârful de la piciorul stâng. De groazã ! Ger, iar pe geamuri înfloriserã mii de stelute pe care numai iarna le putea genera. Cu prudentã, bãrbatul coborî descult spre locul unde avea gãleata cu apã. Încercã sã umple o canã, însã gãleata se rãzbuna, înghetase în timpul noptii cu tot cu apa din ea.
– Bãi, frate, bãi, ãsta-i sfârsitul lumii ! Si-afarã urlã lupuî, nu cântã cucuî…! N-apuc eu primãvara…! Bãrbatul fãcu speriat semnul crucii, uitând cã-i în durlige în fata icoanei, însã teama pusese asa de mult stãpânire pe el c-aproape nu mai judeca. Si-l rodea de-alaltãieri o foame cumplitã, de parcã în stomac ar fi avut sfredele, fierãstraie si scai !
Cu ciubotele mari si-ntoarse de vârf în sus, mult prea mari pentru el, bãrbatul iesi în ogradã si, cum se tinea gospodar, îsi strigã cãteaua, care însã, ca orice cãtea, sãtulã de mãmãligã si coji de cartofi, pãrãsise domiciliul si tocmai venea de pe drum, cu o oalã mare de lut pe cap, ca un fes. Pe cãtea sãtenii o alintau Usernica, lesne de înteles de ce, însã pentru cei cu limbaj elevat fac precizarea cã asta înseamnã un fel de haimana pe care-o gãsesti pe oriunde, numai în ograda ori cusca ei nu. Aristotel Cãcãreazã prinse patrupeda de mijloc si-ncet-încet o eliberã, bucuros cã din oala cu tochiturã a Vrâncioaiei, o megiesã, îi rãmãseserã si lui câteva jumãri, pe care, prudent sã nu-l zãreascã cineva le hãpãi disperat, asa goale si sleite, fãrã a se fandosi în vreun fel !
– Ham, ham, ham ! Usernica protesta, eliberatã acum, chibzuind în mintea ei cã stãpânul este un hot, din moment ce-i mânca prada. Ar fi muscat, însã se stãpâni, chitind cã ea mai putea face rost de mâncare, pe când Cãcãreazã, ioc ! Cam în acelasi timp, omului i se fãcu un pic de rusine, nu prea tare însã.
– Ce dacã mãnânc la un loc cu câinii, nu-i câinele cel mai bun prieten al omului…?! Da, asa este. Deci, Aristotel Cãcãreazã putea sã aibã constiinta împãcatã. Mâncase si el ce rãmãsese de la cãtea ! Nu furase de la om !
Bufni o rafalã de vânt si-i trânti poarta în zãpadã, asa cã bãrbatul era asigurat de lemne pe disearã. Cu gardul o rezolvase pe la Crãciun… Tropãi spre locul unde cândva fusese WC-ul si-ncercã sã-si aducã aminte de ce face el drumul acesta, pentru cã nu-i era de-a niciunele. N-avea dupã ce… Cu un reflex bine format, Usernica îl urmã pe stãpân, amintindu-si cã-n vremurile bune se-alegea si ea cu câte ceva… Vremurile bune nu prea fuseserã însã nicicând, asa c-am putea concluziona faptul cã Aristotel Cãcãreazã se nãscuse fãrã noroc. De-asta si devenise el întelept…!
Nimeni nu-si amintea sã-i fi cunoscut pe pãrintii bãrbatului, trecut acum de patruzeci de ani. Crescuse si el ca o vietate de pripas, când pe la unul, când pe la altul, un fel de argat fãrã simbrie, muncea pentru un blid de mâncare si adãpost. Toate bune si frumoase pânã ce în satul lor începuse constructia unui pod, lucrare ce durase vreo cinci ani pânã se finalizase, iar la prima inundatie dispãruse ca prin basme, luatã de puhoaie. Soferii si buldozeristii adusi la lucru aici revigoraserã satul. Începuserã a naste si vãduvele si babele, de parcã Sfântul Duh coborâse direct în satul loc. Atunci o cunoscuse Aristotel Cãcãreazã pe bucãtãreasa santierului, cu care, chiar si trustul judetean se mândrea. În fine, sãtulã de soferi si mecanici plini de motorinã si mitocani, Gonorita Curdefier îl preferã pe Aristotel, fie el si Cãcãreazã, ademenitã de filonul filosofic ce zãcea ascuns în acest om deosebit…!
Cu banii ei, cu munca lui îsi ridicarã o cãsutã, un bãtrân le dãruise o viticã si-un mânz, altii câteva gãini, asa cã, prezentul preconiza un viitor bun. Asta pânã ce, într-o toamnã, imediat dupã revolutie, Gonorita Curdefier, vãzuse la un vecin o emisiune cu cam ce fac fetele noastre pe la turci si prin alte pãrti. În trei zile, femeia plecã într-o directie incertã, lãsând pe masã un bilet sec. „Îti las toatã averea. Nu te iubesc. Mã duc sã-mi trãiesc viata si sã fac si eu ceva pentru tãrisoara mea…! Nu mã cãuta, boule !”. Fãrã semnãturã.
De-atunci începuse declinul. Prãpãdul, mai exact. Vându vaca si pierdu banii în târg la Ivãnesti, ademenit de sportul national „alba-neagra”, calul fãcuse nãlucã si fugise pânã spre Obârseni, si-acolo devenise subit frigãrui, asa cã, într-un an, omul rãmãsese cu cãteaua, mai mult sezonierã, si cu Zavaidac, fidel, flãmând si devotat luptei împotriva excluziunii sociale, dar pe tãcute.
În drum spre poartã, Aristotel Cãcãreazã scapã un pârt gâtuit si strangulat, cu iz de tochiturã, însã hotãrât, bãrbatul iesi în drum, sã dea piept cu viata realã. O viatã durã însã, asa cum o trãiesc multi cei din jurul nostru, stiuti si nestiuti, viata pe caiet ! Sã-i vedem, împreunã, firul, cursul ei, nu ca sã constatãm, poate pentru a îndrepta ceva.
Cãcãreazã înainta greu prin omãt, iar câinii nuntiti si nenuntiti îl hãrãteau din toate pãrtile. Nu-l musca niciunul, gerul însã îi înfingea coltii în obrajii scofâlciti si mai ales în tãlpile bocnã din cizmele aproape carbonizate. Intrã la „Zoiosul”, un fel de miniparlament al satului, lãcas cultural-educativ plin deja. Sãtenii se-ncãlzeau lângã un godin si beau tuicã din marca „Genocid” ori lichioruri amãrui „Adio, mamã!”. Cu vinul nu se omorau, mai aveau pe-acasã. Aproape toti mâncau seminte, si-atunci când vorbeau, aruncându-le, unii dintre ei, direct de la sold în gurã, aproape cu mãiestrie. Aristotel Cãcãreazã se fãcea cã n-ar bea nimic, desi îl ardeau mãruntaiele. Îl retinea jena financiarã în care se afla cam de multisor.
– Aristotele, schimbã, bre, milionul cela si trage si tu un cocârt, ce tot strângi atâta avere, cã doar n-ai o droaie de copii, ca noi…!? Cîtiva râserã. Carabete era mândru de gluma sa, însã, cu gândurile lui, Cãcãreazã nu-l bãgã în seamã. Stãtu asa în amortealã aproape un ceas, lângã godin. Se moleti. Poate vrei cafea, nu se lãsã Carabete…!?
Suzana lui Cacãprispã, fãrã bãrbat, servea la bar, barul fiind de fapt un lãtunoi cioplit din bardã, plin de pahare din plastic, în care femeia turna bãutura direct din sticle, din ochi, fãrã mãsurã. Îi fãcu semn lui Aristotel sã se-apropie. Scoase de sub tejghea un caiet si-i arãtã îngrijoratã datoria acumulatã ca la BCR. Îi sopti discret :
– Treci si tu disearã pe la mine ! O sã am lumina aprinsã doar în hol. Nu strigi, intri direct, c-o sã iau caietul acasã, poate-am adunat ceva gresit, stiu si eu…!? Vedem noi…!
– Îhî ! Luã pãhãrutul pe care, dupã ce i-l întinse Suzana Cacãprispã, preocupatã acum cu caietul, îl dãdu peste cap automat, simtind cã învie.
– Si zi-i, bãi, Carabete, esti smecher…!? Pleosc, pleosc ! Atât, doar douã, dar bine potrivite. Dã iute o tigarã, altfel te calc în picioare…! Carabete se executã împãciuitor si-o dãdu pe glumã, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
– Bine, bre, eu tot îti dau tigãri de când mã stiu, da tu nu mi-ai dat niciodatã. Aristotel Cãcãreazã rosi în timp ce trase primul fum, apoi dãdu un rãspuns inteligent, apreciat de toti musterii, oarecum sucãriti cã cei doi nu încinseserã o bãtaie în toatã regula.
– Carabete, am avut eu vreodatã tigãri si nu v-am dat ? Zi-i si tu !?
Au iesit râzând la microbuz. Cel ce cîstigase traseul poseda un vehicul ca un bondar, adus din Transnistria si care în mod aproape sigur fãcuse cel putin cele douã rãzboaie mondiale, dacã nu trecuse ocazional si pe la Plevna, asa cum arãtau semnele exterioare, dar mai ales cele interioare.
Bârzãun Clãtitã se protãpi în locul unde ar fi trebuit sã fie usa microbuzului si rãcni înspãimântãtor :
– De azi, gata, urcã numai cei care plãtesc ! Dau bilet, totul în ordine, altfel mã dã patronul afarã ! Omul fluturã câteva hârtii peste capetele sãtenilor si continuã rãgusit. Nu mai merge nimeni cu caietul. Banii jos !!!
Dupã negocieri îndelungi si strigãte înciudate, soferul întoarse masina si se fãcu a pleca spre Vaslui cu ea goalã.
– Hai sã plãtim, dã-l în mã-sa, cã s-a boierit si ãsta de-acu ! Da-i cerem conditii, nu cincizeci pe optãsprezece locuri, fiecare pe scaunul sãu si mascã de gaze, c-altfel ne asfixiem pânã la destinatie. Era propunerea unei suplinitoare slutã, nevoitã sã facã naveta în trei directii diferite pe sãptãmânã, ca sã-i iasã catedra.
– Aristotel Cãcãreazã rãmase singur pe podet. De unde sã scoatã el bani de drum…!? Îi era rusine. Suzana Cacãprispã îi fãcu semn cã-i dã ea din sertar, însã, demn, omul rãmase tintuit locului, aproape venindu-i sã plângã de ciudã. Îl impresionã pânã si pe Bârzãun Clãtitã, care trecea în ochii sãtenilor rãmasi la plug un fel de profitor al revolutiei, un îmbogãtit, desi el, sãracul, dormea seara la garajul sefului sãu, uneori chiar în microbuz.
– Urcã, Aristotele ! Te trec. Numãrã niste liniute. A treisprezecea oarã esti pe caiet, ultima, gata ! Plãtesti din urmã, altfel nu mai iesi din sat decât odatã cu dricul.
– Multumesc ! Aristotel Cãcãreazã tãcu pânã la Moara Sima. Ceilalti beau, râdeau si mâncau seminte. El tãcea si se gândea cã n-ar fi rãu sã facã o oprire aici sã se ducã un pic pe la Pungesti, asa, în treacãt, nu cã ar fi avut ceva cu americanii îda poate apuca si gura lui ceva de pe-acolo…!
– Bãi, fratilor, aici e bucluc mare ! Ãstia sfredeleste pãmântul si scoate alea-alea din el, si-l lasã ca pe-un ou fãrã gãlbenus. Stai colo în casã linistit si numai ce te scufunzi cîtiva kilometri, ca cu liftul…! Cine te mai scoate !?
– Prost esti, bãi Carabete…! Si dacã s-ar scufunda unul ca tine, ce-ar pierde planeta asta !? Bum, bum, bum ! Pac, pac, pac ! Au, au, au ! Vãleleuuu…! Pânã nu interveni Bãrzãun Clãtitã cu o rangã nu se stârpi mãcelul. Încasã si el vreo douã suturi.
– Bãi, eu vã zic de la început, eu tin cu rusii, precizã Carabete, plin tot de sânge, ãstia-s mai de-aproape, de-aici, de pe lângã noi ! Si când zic cã vin, vin, nu se încurcã, pe când americanii, stiti si voi ! I-o asteptat bunicul pânã a murit, tata o viatã, voi si eu…!
– Da si când au venit, s-au pus pe treabã nu glumã ! N-ati vãzut la Deveselu…!? Te pui cu bogatii…!? ( Din gândirea social-politicã a lui Temistocle Perjã din Toporãsti ).
Aristotel Cãcãreazã nu se amesteca în vorbã. Stãtea în dubii. Sã coboare, or sã meargã la judet, asa cum îsi plãnuise toatã noaptea de chin si nesomn. Auzise el cã se pot cîstiga cincizeci de lei pe zi, haine si mâncare dacã te bãgai la proteste. Era si-un risc, nu chiar de neluat în seamã. O caftealã bunã si-un tur cu duba pe la Politie. Nu era atractiv pentru el. Se gândi cã mai bine pleacã spre judet.
– Aristotele, îl înghesui cineva cu o întrebare ce nu-i pica bine. Da de ce nu te mai duci, bã, propagandistule, pe la Bichinet, pe la judet, cã poate-ti mai scapã ceva bãnuti si mâncare, c-ai intrat cu totul în cizme !?
– Hã, hã, hã ! Da, uãi, poate-ti cumpãrã si tie cal si cãrutã…! Hã, hã, hã ! Nu-i asa cã nu te mai duci !? Înainte vã dãdeati toti cã-l votati si-l alegeti, si când colo, v-ati bucurat la gãleti si ligheane din plastic. Pisati-vã-n ele acum…!!!
Panã. Prilej bun de-a doua încãierare, care acum se lãsã cu victime. Cineva sunã la 112. Treabã bunã… ãstia nu intrã în somaj niciodatã. Plecarã în sfârsit, dupã vreo douã ceasuri, care cu ambulanta, care cu microbuzul. Aristotel Cãcãreazã intrã prin piatã. Mai erau si altii ca el, se uitau, întrebau, da nu cumpãrau nimic. Se strecurã într-o cofetãrie. Aici bãrbatul simti cã se prãbuseste la vederea atâtor bunãtãti. Nu mâncase niciodatã în viata lui vreo prãjiturã. Ba, nu, îi dãduse în copilãrie o bãtrânã o halcã de mãlai copt. Ehei ! Aici, la oras, nu mergea sã iei nimic pe caiet…! Aristotel Cãcãreazã, conchise cã tot la tarã-i mai bine de trãit.
Într-un târziu, lihnit de foame, luã hotãrârea sã se ducã la consiliul judetean. O sã-i mãrturiseascã celui de-acolo adevãrul, o sã-si cearã iertare cã-i ticãlos si parsiv, poate s-o cãpãta cu ceva. La poartã îl opri un arnãut si-i ceru buletinul. Îi notã datele pe-un caiet si-i arãtã pe unde s-ajungã la cel pe care-l cãuta.
– Ai dracuî si ãstia de la judet, si-aici tot cu caietul ! Altfel nu intri…! Grijania mamei lor. Se-ascund de popor, crecã !?
Cãcãreazã stãtu în fata usii mult. Citi numele celui pe care spera sã-l gãseascã în birou, dupã usa maronie si lãcuitã. O duduie amabilã îl întrebã ce problemã are, pe cine cautã, însã Aristotel Cãcãreazã izbucni în plâns si fãrã sã stie de ce, coborî iute pe scãri, rusinat parcã si zbuciumat. În el mai pâlpâia un pic de mândrie. Hotãrî aproape automat sã nu mai trãiascã pe caiet. Nu mai asteptã microbuzul lui Bãrzãun. Porni hotãrât spre ce fusese cândva zona industrialã a Vasluiului, înaintând în noapte, prin frig si ger, flãmând si cu dorul pâlpâind s-ajungã la Suzana Cacãprispã si sã-nceapã a face socotelile pe caietul ei, sã-i plãteascã cinstit si cu dobândã tot ce-i datora pe bãuturã, zi si noapte. Stia cã poate începe o nouã viatã, altfel. De mâine…
CORNELIU BICHINET
