17.7 C
Vaslui
02-oct.-2022

Zile de iarnã în Vaslui

- Advertisement -

Silviu GEORGESCU

Decembrie 2014

L-am regãsit pe Marchidan la doar câtiva metri de locul unde ne-am despãrtit în urmã cu ceva mai mult de un an de zile. La intrarea Pietei Centrale, care abia a fost datã în folosintã. Zgribulit de frig, cu mâinile bãgate în buzunarele unui palton, cu un fes pe cap, nu pãrea sã se simtã prea bine, data trecutã pãrea mai vesel. “Ce mai faci?”, l-am întrebat. “Nu mã lasã în pace ãstia”, s-a plâns, arãtând spre un politist de la Localã. “Nu mai avem voie în piatã, noi vrem sã muncim, mârlanii ãstia ne bat. Sunt pusi de la Primãrie”, spune cu revoltã în glas. “Unde dormi, ce mãnânci?”, îl întreb. “Dorm prin spate pe la Independenta, afarã, pe cartoane. E frig tare. Nu avem unde. Hai si ia-mi ceva de mâncare, niste pâine si cârnati”. Un amic îmi confirmã câteva zile mai târziu: “Marchidan doarme sub niste scãri pe la Independenta, e un curent acolo… Odatã am crezut cã e mort, cã nu misca”.

Piata Vidin a fost agora lui Marchidan si a camarazilor sãi timp de multi ani de zile. A fost locul unde dormea si în care muncea, a încãrcat si descãrcat tone întregi de fructe si de legume pentru comercianti. Unii l-au plãtit, altii l-au exploatat, însã cei mai multi au avut grijã de el si de ceilalti, cu bani si cu mâncare, tinându-i la adãpost de pericolele din afara pietei si asigurându-le un loc de muncã. Totul s-a terminat când vechea piatã a fost demolatã, niciunul din ei nu stia ce îi asteaptã. Apoi li s-a spus cã nu mai au voie înãuntru, cã au toti interzis în Piata Centralã. Asa au rãmas mai multe familii fãrã nicio sursã de venit, printre care si Marchidan, care a rãmas si fãrã loc de dormit. Câtiva dintre ei încã se mai adunã si acum în piatã, sperând cã cineva le va da ceva de lucru si cã astfel vor mai produce un ban. Degeaba însã, nu au voie în incintã, iar singurul lucru care le-a mai rãmas de fãcut este sã apeleze la mila oamenilor care trec prin piatã la cumpãrãturi.

L-am mai întâlnit de vreo câteva ori în zilele urmãtoare. “Vrei sã-ti aduc niste pãturi sã te învelesti, Marchidane?”, l-am întrebat. “Nu-mi adu, cã mi le furã tiganii. Ia-mi ceva de mâncare”. Tot prin piatã l-am întâlnit si pe Licã, tovarãsul sãu de suferintã. “Unde dormi, Licã?”. Se uitã la mine, lãsând de înteles cã l-am jignit. “Da’ unde sã dorm?”, se rãsteste usor. Se calmeazã imediat. “Dorm unde dã Dumnezeu”, încheie resemnat dând din cap.

Am participat la o sedintã a Consiliului Local în urmã cu vreo sãptãmânã, sedintã în care s-a discutat, printre altele, despre re-negocierea sumelor care trebuiesc alocate pentru întretinerea câinilor din padoc. Consilierii s-au certat ca la usa cortului, nu se întelegeau la bani, dându-se de gol unii pe altii despre “combinatiile” fãcute pe spinarea bietelor animale si a oamenilor. Asa am aflat cã proiectul privind activitãtile de ecarisaj se fãcuse “în spatele unor usi închise”. Tot acolo am aflat cã Primãria Vaslui directionase cãtre echipa de handbal suma de 17 miliarde de lei vechi, o parte din sumã provenind din fondurile de reabilitare a strãzilor orasului. O echipã de handbal care la meciurile de acasã umple pe jumãtate Sala Sporturilor, multi dintre cei din public fiind prieteni din anturajul echipei sau elevi care beneficiazã de intrare gratuitã. Asta în conditiile în care în Vaslui o mare parte dintre oameni trãiesc la limita si sub nivelul sãrãciei. În timp ce discutau despre câinii comunitari, un tânãr consilier a avut o propunere de fãcut colegilor sãi: “Domnilor, asa cum avem grijã de câini, trebuie sã le oferim si oamenilor de pe stradã niste conditii”. Coincidentã sau nu, chiar în ziua aceea, într-un ziar local apãruse un editorial în care se îndemna la tolerantã si întelegere fatã de oamenii strãzii.

Duminica trecutã, seara, aflându-mã prin zona Teatrului de Varã, l-am vãzut din nou pe Marchidan. Mergea în stilu-i caracteristic, târându-si picioarele, fãrã sã le ridice de la pãmânt, cu un aer supãrat si nemultumit. În spatele sãu veneau foarte veseli Licã si Costel. “Unde mergeti, domnilor?”, i-am intrebat. “Ne ducem la Strand. Ne-au cazat acolo”, a rãspuns entuziasmat Costel, la rândul sãu tot un tovarãs de suferintã cu ceilalti doi, mai tânãr însã. M-am bucurat la auzul vestii. “Bravo. Pe toti?”, am întrebat. “Suntem vreo opt acolo. Pe Marchidan, nu, cã el nu are mutatie în oras“, rãspunde Costel. “N-are mutatie, nu-l lasã, asa au spus”, îmi confirmã si Licã. “Dar nu-i nimic, încercãm sã-l bãgãm si pe el înãuntru, nu-l lãsãm noi sã doarmã pe-afarã. Doar e prietenul nostru”, spune cu un ton foarte optimist Costel. Si pleacã apoi toti trei. “Hai, bãi, Marchidane, nu te lãsãm noi asa pe tine”, îl încurajeazã acelasi Costel, bãtându-l pe spate, în timp ce Licã începe sã fredoneze un cântec.

De Ziua Nationalã, zãresc la scena unde concerta Fanfara de la Valea Mare un alt camarad al lui Marchidan, pe care îl stiam tot din piatã. “Dormi si tu la Strand cu Licã si Costel?”, îl întreb. “Da, multumesc. E bine, e cald, dormim, ne dau sandvisuri si ceai. Dar e devreme, nu stiu de ce ne-au lãsat asa de devreme, în Noiembrie? N-am sã uit niciodatã ziua asta: 27 Noiembrie. Doamne, îti multumesc”, strigã usor ridicând capul spre cer, fãcându-si o cruce mare. “Iar Marchidan, doarme si el acolo?”, îl mai întreb. “Da, a fost asearã, a dormit dupã usã, pe ciment, cã nu îl lasã în camerã. Dar e foarte cald, sã stiti. Si în cabina de WC e cald, se poate dormi si acolo”, mai spune.

Vineri m-am dus la Cantina de Ajutor Social, unde l-am gãsit pe Marchidan luând prânzul. “Cum ai stiut cã sunt aici?”, m-a întrebat bucuros. “Le dãm de mâncare, uneori mai aducem si de acasã, pentru oamenii ãstia amãrâti de pe stradã, chiar dacã nu sunt trecuti pe tabel. Ne este milã de ei, ni se rupe inima când îi vedem asa. Le mai aducem haine, ce au nevoie, cât avem si noi”, a spus o doamnã care lucreazã la Cantinã. L-am asteptat pe Marchidan sã termine masa, apoi l-am însotit spre Centru. Fãrã palton pe el, doar cu un hanorac, în buzunarul cãruia si-a bãgat un rest de pâine, “sã aibã pe drum”. În picioare avea o pereche de pantofi rupti. Am aflat cã mersul greoi i se trage de la faptul cã degetele de la ambele picioare i-au fost amputate din cauza degerãturilor. Încã nu este împãcat cu faptul cã nu mai poate intra în piatã, lumea sa din ultimii 17 ani. “Ne alungã ãia de la Politia Localã. Este unul mai încrezut care mã bate. Cu pumnii, cu picioarele, mã dã cu capul de perete”, spune iar. Cu toate astea, are puterea sã zâmbeascã si sã mã întrebe: “Cum ne-am împrietenit noi?”. “De bãut ce mai bei?”, întreb. “Beau bere si vin. Acum e iarnã, beau si spirt cu apã, ca sã mã încãlzesc”, rãspunde un pic jenat. Pe stradã mai trece câte o persoanã pe care el o cunoaste si pe care o salutã entuziasmat: “Bunã ziua, domnu’. Sã trãiti!”. Primeste un salut sters, apoi îmi zice: “De unde stii cã sunt sãrac? Eu am rãmas fãrã pãrinti de când eram mic, de când aveam trei ani, cã altfel poate eram si eu bogat acum”. “Si ce vei face iarna asta?”, îl mai întreb. “O sã mã ducã politia la Socola, la spital. Am o condamnare de doi ani, trebuie sã o execut acolo. Mai demult am spart geamurile la un magazin de pâine din piatã, cã mã enerva vânzãtoarea. Eu sunt bolnav, am placã de argint la cap. Am sã mã duc la Socola, doi ani e cam mult. Au acolo grijã de noi, e cãldurã. Dar vara, ce fac?”, rãspunde. Ajungem în Centru, unde se monteazã bradul pentru Crãciun. “Îmi place iarna, cã e frumos, sunt sãrbãtorile. Mâine mã duc la bisericã, la Sf. Nicolae. Apoi vin si la noi, la biserica din Centru. Am lucrat acolo, am pus pavele. Ne vedem mai târziu, acum mã duc în piatã sã mã vãd cu prietenii mei. Sãnãtate!”.

Ieri dupã-amiazã, aflându-mã în trecere prin zona Buium, l-am gãsit pe Constantin, un alt om al strãzii din Vaslui. Se odihnea într-o scarã de bloc. Mi-a spus cã a rãmas fãrã casã din 1998, de când a fost fortat de cãtre niste nepoti sã pãrãseascã garsoniera de pe strada Avântului. De atunci umblã pe strãzi, cautã în gunoaie si mãnâncã la Cantinã. Este împãcat cu destinul sãu, are totusi o singurã rugãminte cãtre municipalitatea vasluianã. “La Centru stãm de la 7 seara pânã la 7 dimineata. Apoi trebuie sã plecãm unde putem. Dacã ar putea sã ne lase sã stãm acolo si ziua, ar fi ceva extraordinar de bun. Acum e frig, ninge, plouã, nu avem unde sã stãm. Ne dor picioarele, vrem sã ne odihnim, eu sunt bãtrân”, si-a exprimat dorinta cu un suflu foarte slab.

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.