„Colo-n deal, la lutãrie
S-a deschis o futãrie”
Folclor cu dinti
Nu vã pripiti. Nu o cunoasteti. Vi se pare cã ati vãzut-o prin preajmã, dar nu-i asa, nu este Ea, cea pe care vreau sã o zugrãvesc aici, cãteaua universalã, un fel de caba atavicã si contemporanã în acelasi timp, eternã, probabil.
De micã, pe când era o firavã cãtelusã, cãteaua excela prin zburdãlnicie, si pornirile ludice exterioare, mânca si se hârjonea cu pisicile, îsi strecura capul prin oale si borcane, se dãdea la „dulce” si nu era utilã la nimic, usernicã si instabilã, provocând instantaneu hãrmãlaie si flocãialã între cãteii de mahala, între câinii de maidan, dar si între dulãii titrati si dungati, care, pãcãtosi si-n cãlduri îi dãdeau târcoale si-i încurajau pornirile necuviincioase.
Cãteaua nu s-a scolit prea mult! Vicleanã din fire, a profitat din plin de naivitatea celor din generatia sa, pe celelalte cãtele le-a zãpãcit si le-a fãcut sã se mârâie una la alta, sã se-ncaiere ori chiar sa se muste, acelasi lucru reusind, dar în mãsurã mai mare si cu bietii cãtelusi pe care-i „stârnea” si domina cu usurintã.
Cãteaua adusã pe lume de-o javrã impersonalã si-un ciobãnesc nestatornic, a crescut, practic, fãrã pãrinti si-n mod cert, fãrã stãpân. Nici chiar sistemul n-a putut-o struni, iar învãtãmintele morale o deranjau de micã mai tare decât puricii din blana linsã si muieraticã. Susaua, colbul drumurilor si spãrturile gardului, tufisurile si resturile mesenilor chercheliti i-au fost, de la început, tovarãsii.
Cu instinct de supravetuire, cãteaua nu s-a dat în lãturi din a se cotãi oricând si cu oricine, indiferent de anotimp. N-a contat niciodatã numãrul celor pe care-i gãzduia pe spinarea-i dolofanã si puturoasã si nici n-a adus pe lume pui.
De la o vreme, îngãlatã si mai sleitã, cãteaua a început sã priceapã cã are nevoie de functie, sã conducã ceva, pânã nu-i prea târziu si încã nu-i amenintatã de cãtelele mai tinere, care, cu nerusinare tinteau sã-i ia locul. A început sã muste. Mai întâi pe dulãii îngrãsati si care uitau pentru ce urcau pe spinarea ei. Pe cei care, dupã câteva simulãri, gâfâiau cu limba scoasã si se retrãgeau scâncind ori schelãlãind în birourile rãcoroase, unde cãteluse cu scoalã le pregãteau prin masaje mestesugite odihna si predispozitia spre ospãt. Apoi, cãteaua a început sã ia legãtura cu javrele, cu consoartele dulãilor, practicând ca între surate, santajul.
Usor-usor , dupã ce i-a pus cu botul pe labe si pe câini (directori, directorasi, sefi de birou si administratori), cãteaua i-a neutralizat si pe cãtei, predilectie având pentru soferi, târâtoare cu care pleca în delegatii costisitoare si dezmãtate, iar când dulãii îsi rumegau osânzele, merge, ca sefã de haitã în control, „pe teren”, unde era si este vai de mama (mamele) celor care încãlcau morala si nu „basculau” la timp si cât trebuie.
În tot acest timp, lupul, mai surzit si înspicat acum, citeste memoriile si jalbele celor „muscati” si „cãsãpiti” de cãtea, chitind cum ar face, fãrã sã afle haita, sã se incioteze si el, mãcar din treacãt, cu cea care conteazã, cãteaua.
Corneliu Bichinet
