Scriitorul Florin Lăzărescu mărturiseşte că din adolescenţă era un „povestaş“ şi că la baza deciziei de a se apuca de scris stau pasiunea pentru citit şi istorisirile oamenilor din jurul său
Florin Lăzărescu (47 de ani), prozator, scenarist şi publicist, mărturiseşte că uneori are impresia că nu s-a apucat încă de scris, dar o face din pasiune, fără prea multe sacrificii. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, scriitorul se-ntoarce în timp, pe vremea când o căuta pe bibliotecara din sat pentru a mai împrumuta câteva cărţi sau când ducea acasă sacoşele pline de volume aduse de profesorii săi. Lăzărescu mai vorbeşte şi despre debutul în literatură – moment strâns legat de grupul său de prieteni-scriitori –, dar şi despre valoarea inestimabilă a cinematografiei româneşti actuale.
„Weekend Adevărul“: Când a apărut în viaţa dumneavoastră dorinţa de a scrie?
Florin Lăzărescu: A venit în mod natural. Nu am visat să fiu scriitor. În schimb, îmi plăcea foarte mult să citesc. Îmi amintesc că citeam, de exemplu, când eram prin clasa a II-a sau a III-a, „Cei trei muschetari“de Alexandre Dumas. Am amintiri clare din clasele primare, din satul în care am învăţat, unde era şcoală doar de I–IV şi avea o bibliotecă. De acolo am luat „Cei trei muschetari“ – două volume groase, în clasele primare. Deci eram pasionat de lectură.
– Pe lângă lectură, care cu siguranţă a contribuit la parcursul dumneavoastră spre literatură, ce alte aspecte credeţi că v-au trezit dragostea pentru scris?
Am trăit printre povestitori. Oamenii de la ţară povestesc. Oameni care au trecut prin foamete, prin Al Doilea Război Mondial – ei spun lucruri senzaţionale. Chiar am o povestire – „Amintirile mele din Al Doilea Război Mondial“, în care povestesc la persoana I. Am auzit atâtea poveşti despre perioada aceea, încât mi se pare că am trăit şi eu atunci şi acolo. Auzind atâtea detalii, mi le-am însuşit ca şi cum şi eu am trecut prin foamete sau prin război. În rest, cred că mai degrabă eu îmi doream să ajung profesor universitar – deci, acesta era visul meu. Mă duceam spre zona asta teoretică.
– Şi când s-a petrecut declicul acesta, de la visul către profesorat la literatură?
De la „OuTopos“ (n.r. – grup literar), unde erau mai mulţi oameni care scriau. Lucian Dan Teodorovici era prozatorul grupului, ţin minte. Şi la un moment dat a fost, îmi amintesc, mai mult o chestie de pariu între noi. I-am zis: „Ce, eu nu pot să scriu proză?“. Ştiu că am trimis împreună ce am scris la un concurs. Şi am câştigat amândoi. Deci a fost o joacă, dar pe parcurs, scriind, mi-am dat seama că-mi place foarte mult. Eu, oricum, eram povestaş. Spuneam poveşti mereu, dar mi-am dat seama că este altceva să le şi scrii. Cred că lucrul care a contat cel mai mult a fost, într-adevăr, pasiunea pentru cărţi. Am citit sute sau poate chiar mii de cărţi. Şi nu-mi cerea nimeni să fac asta, o făceam de drag.
Citeste mai mult: adev.ro/qwefe5
