DIN AMINTIRI Despre cizmãrii s-a tot spus în ultima vreme cã sunt afacerile care bat „criza”, dar de fapt „oamenii îsi cumpãrã pantofi de proastã calitate, pe care dau putini bani, iar dacã se stricã, îi aruncã. Nu mai vin cu ei la reparat”, spune un cizmar. În realitate, pe lângã generala crizã financiarã, cizmãria trebuie sã se descurce cu criza ei si riscã sã disparã nu pentru cã activitatea nu si-ar mai gãsi utilitatea, ci pentru cã în scurt timp nu vor mai fi oameni care sã se deprindã cu practica ei.
Miros de adeziv, de piele si de cauciuc încins, 5 mp, un chiosc care abia stã, un om – pe scurt, o cizmãrie. Într-un asemenea loc, zi de zi, de 17 ani, Iulian Abutoaei, astãzi un domn între douã vârste, îsi petrece câte nouã ore, de luni pânã sâmbãtã, pe un scaun pilind flecuri. Am intrat în chioscul lui din curiozitate, sã aflãm dacã într-adevãr cizmãria a redevenit de când cu „criza financiarã” o afacere. Ei bine, omul nostru rãspunde rãspicat „Nu!”. Potrivind o talpã unui pantof, Nea Iulian ne explicã cã nici pe departe criza nu l-a îmbogãtit. „Nu se reparã ca înainte, de fapt niciodatã nu s-a fãcut avere din asta, mai ales dacã ai muncit cinstit, dar cu chioscul ãsta de 17 ani tin o casã, am crescut trei copii, nu mã pot plânge, e activitatea din care încã reusesc sã trãiesc”. Din vorbã în vorbã, aflãm cã dupã Revolutie ar fi putut sã plece în strãinãtate, în Libia, cum au fãcut multi dintre colegii lui, dar a ales sã stea si, prin 1994, si-a pus afacerea pe roate cu 500.000 de lei. Din felul în care o spune, parcã la începuturi i-a mers mai bine, pânã la un punct, pânã în momentul când piata s-a umplut de încãltãminte ieftinã, dar de proastã calitate. „Câtã vreme lumea îsi permitea sã cumpere încãltãminte de calitate, lucrurile mergeau mai bine, dupã ce au apãrut peste tot încãltãri ietine si proaste, s-au cam stricat treburile. De atunci lumea preferã sã dea 20-30 de lei pe niste porcãrii care se rup si apoi cumpãrã altele. Eu le zic pantofi pentru înmormântare, numai mortilor le sunt buni pentru cã nu au ce face cu ei” ne spune bãrbatul muncind în continuare la talpa pantofului. Uite-asa începem sã aflãm din gura lui povestea sfârsitului unei bresle!
Nimeni nu mai învatã astãzi sã dea cu ciocanul într-un pantof
” Meseria asta nu este asa de usoarã cum pare unora, pantofarii, cizmarii adevãrati au iesit din scoalã. E adevãrat cã unii nici nu stiu sã dea cu cremã un pantof si totusi existã, dar asta nu e treaba mea. Astãzi nu mai sunt scoli de meserii si niciun tânãr nu viseazã astãzi sã mai trãiascã din meseria mea. Chiar mã gândeam într-o zi… de atâtia ani stau aici lângã scoalã, doar nu vã gânditi cã toti copii de aici sunt de zece, dar niciunul nu s-a oprit vreodatã mãcar sã se uite, sã tragã un ochi pe geam, sã întrebe ce se face aici. Nimic!”, ne povesteste bãrbatul. Nea Iulian ne mãrturiseste cã nici mãcar propriul lui bãiat, care a fost crescut din pus flecuri la pantofi si care a fost probabil printre ultimii tineri care a învãtat cizmãrie în scoalã, nu a bãtut niciodatã dupã ce si-a luat diploma un cui într-un pantof. „A terminat scoala cu 10, ar fi putut fi foarte bun în meseria lui, de scoalã s-a tinut. Ar fi putut lucra aici cu mine, dar cred cã de fapt nu i-a plãcut. S-a fãcut mecanic, acum lucreazã în Italia, s-a dovedit cã a avut si el dreptatea lui”, mãrturiseste Nea Iulian. Bãrbatul îsi aduce aminte cã, cu vreo 10 ani în urmã, când lumea nu se gândea la viitorul negru pe care îl va avea cizmãria, au venit la el doi bãieti, fosti croitori care ar fi vrut sã învete câte ceva, dar s-au lãsat baltã, au fost si ei luati de valul plecãrilor în strãinãtate. Aceasta este adevãrata problemã a cizmãriilor, încet încet rãmân fãrã cizmari, dar explicatiile tot la Nea Iulian le gãsim. „Tinerii din ziua de azi nu mai au rãbdare sã învete meserie, dacã învatã si vor sã facã, taxele si impozitele sunt mult prea mari. Clientii nu ne omoarã, majoritatea preferã sã-si cumpere încãltãri noi dar proaste, se munceste mult si nimeni nu se îmbogãteste peste noapte. Cum poti sã-i condamni?”.
„Visez sã lucrez la comandã”
Remarcãm cã omul spune despre sine cã este pantofar, ne povesteste cã a lucrat 24 de ani în productie. ” Mai bine de 20 de ani am fãcut încãltãminte la comandã; ce era când vedeai multumirea clientului când îi dãdeai pantofii clientului, pantofi fãcuti cap coadã! N-am atâtea neamuri câte cizme am fãcut eu, si acum vizez sã fac la comandã”, povesteste Nea Iulian, cu satisfactie în glas. Dupã ce prin ’92 a fost dat în somaj, cu banii primiti, cu bani împrumutati de la pãrinti, Iulian Abutoaei nãzuia probabil la începutul activitãtii sale sã facã papuci la comandã. Din pãcate nu s-a putut, pentru cã a fost obligat ca niciodatã sã nu se întindã mai mult decât i-a fost palpuma, iar dupã 17 ani face reparatii de încãltãminte.
