Scrisoare pastorală la slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2020
† Ignatie,
din mila și purtarea de grijă a Celui de Sus
Episcop al Hușilor,
iubiților frați preoți, ostenitorilor din sfintele mănăstiri și alesului popor al lui Dumnezeu, har îmbelșugat, lumină îndestulătoare și bucurie sfântă de la Hristos Cel Înviat, iar din parte-mi părintească îmbrățișare
„Cei mai mulți oameni cred în Învierea lui Hristos, dar foarte puțini sunt cei ce o au și o văd în chip curat; cei ce n-au văzut-o însă nici nu se pot închina lui Iisus Hristos ca unui Sfânt și Domn”
Cinstiți slujitori ai Sfintelor Altare,
Iubiți frați și surori împreună-rugători,
Hristos a înviat!
În ciuda bucuriei pe care ar trebui să o avem, spaimele, frica, nesiguranța și singurătatea ne locuiesc, în aceste vremuri de încercare, parcă mai intens decât realitatea luminii Învierii lui Hristos. Le simțim parcă mai aproape de viața noastră decât bucuria și nădejdea care izvorăsc din Învierea lui Hristos.
Mulți poate sunteți triști că nu puteți fi cu noi, slujitorii Bisericii, la această slujbă unică din cursul anului bisericesc. și aveți motive să fiți mâhniți. Nu știu dacă simțiți vreo mângâiere sau se micșorează cu ceva tristețea dumneavoastră, când vă mărturisim, cu maximă certitudine și fără lamentații gratuite, că nici nouă nu ne este ușor fără dumneavoastră. Biserica nu suntem doar noi, slujitorii și cântăreții bisericești, ci toți formăm frumusețea și unitatea Trupului lui Hristos: episcopi, preoți, diaconi, monahi, cântăreți și credincioși. Acum, în starea de față, dacă mă pot exprima în felul acesta, funcționăm incomplet. Este ca și cum la o nuntă frumoasă și plină de veselie constați că dispare instantaneu mireasa. Nu pentru o jumătate sau o oră, ci pentru câteva luni bune.
Nu cred că păcătuiesc dacă vă spun că pe planul credinței pandemia s-a dovedit a fi mai malefică și mai vicleană decât orice regim totalitar prin care au trecut înaintașii noștri. Comunismul a avut tentația luciferică de a-L fura pe Dumnezeu din inimile oamenilor. Criza coronavirusului nu își propune să Îl fure pe Dumnezeu, ci pe cei care nu credeam că pot fi furați vreodată: credincioșii. Bisericile s-au golit fără niciun pact sau vreo agresiune umană. Așa ne-am trezit că nu vă mai avem în bisericile dumneavoastră – nu ale noastre, ale slujitorilor. Totul a fost unilateral: virusul invizibil și nemilos a decretat stare de urgență, iar credincioșii au trebuit să dispară din calea lui. Noi doar am încuviințat. Probabil din prudență, din frică, din maximă responsabilitate, și mai ales din grijă conștientă față de sănătatea semenilor noștri, inclusiv a celor vârstnici sau suferinzi, care sunt cei mai amenințați. Deoarece sănătatea este unul dintre cele mai minunate daruri din partea lui Dumnezeu. și cum știm fiecare în parte, de daruri este bine și indicat să avem deosebită grijă. Nu să le lasăm în calea nimicitorilor.
Iubiți credincioși,
Sărbătoarea Paștilor ne pune în fața unui adevăr fundamental: „Dumnezeu crucificat” este „mereu prezent în noi înșine, coborât în noi înșine și în mijlocul nostru, în inima spaimelor, angoaselor, a simplităților noastre” și a neliniștilor noastre, care, în mod paradoxal, ne învață că nicio lacrimă nu se pierde în învălmășeala lumii acesteia, ci urcă pe căi nevăzute la Crucea lui Hristos.
Să nu uităm niciodată: pe Cruce, atunci când omul, în nebunia și ura lui, a crezut că poate să-L omoare pe Dumnezeu, Iisus, aflat în suferințe cumplite și umilințe inimaginabile, a fost de partea omului. Chiar dacă omul avea poftă de insultă și calomnie usturătoare, Dumnezeu-Omul a rămas neclintit în dragostea Sa cuprinzătoare față de făpturile Sale.
Tot de partea omului este și la Înviere, atunci când îl vede nesigur, dezamăgit și trist, așa cum au fost ucenicii Luca și Cleopa, femeile Mironosițe și Apostolii.
Probabil că în aceste zile cu toții ne identificăm cu Maria Magdalena. Sunt câteva elemente care ne ajută să ne regăsim în povestea tristă, dar cu final fericit, a acestei femei mironosițe: întuneric, mormânt, dezamăgire, tristețe că am pierdut ceva însemnat și în final bucurie că întâlnim pe Cineva minunat.
Evanghelia Sfântului Ioan ne spune că Maria Magdalena „ a venit la mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric” (Ioan 20, 1). Aici găsește piatra mormântului dată la o parte, îngrijorându-se că cineva L-a furat pe Domnul. De frică și de o eventuală confirmare a temerii sale, nici măcar nu intră în mormânt, ci fuge cu iuțeala fulgerului, ca un om aflat într-o primejdie cumplită și cu nădejdile frânte, la Apostolii Petru și Ioan, mărturisindu-le, cu sufletul la gură, că mormântul este gol. Întoarsă în grădină, unde vede cu ochii ei că Domnul nu mai este acolo, Maria Magdalena stă și plânge lângă intrarea mormântului, paralizată de gândul că s-ar putea ca toată dragostea ei față de Hristos să fi fost o iluzie de care s-a agățat cu întreaga ei ființă. Așa cum i se întâmplă de obicei omului aflat în iadul suferinței, Dumnezeu intervine când nimeni nu se mai așteaptă la vreo nădejde de mai bine. Vine în intimitatea inimii noastre, întrebând-ne, așa cum a întrebat-o Domnul pe Maria Magdalena: „De ce plângi? Pe cine cauți?” (Ioan 20, 12). Sau ce cauți? De ce Mă confuzi cu grădinarul sau cu orice altceva ori altcineva din lumea aceasta? Ca mai apoi să ne strige pe nume, iar noi să simțim că suntem inundați de lumina prezenței lui Hristos, care spulberă absența de care eram apăsați în stările noastre de deznădejde zdrobitoare. Să simțim că suntem înviați, că energia Învierii restaurează toate funcțiunile muribunde ale existenței noastre.
Iubiții mei fii sufletești,
Spunea cineva atât de frumos că „iubirea învie tot ceea ce atinge” și „că numai suferința poate mistui răul din noi”. Maria Magdalena era tristă și dezamăgită pentru că încă nu înviase Hristos în inima ei. Odată înviat Hristos în adâncul inimii ei, devine relevant pentru ea că Domnul este viu, ceea ce îi dă certitudinea că boldul morții a fost zdrobit. Abia acum e învinsă moartea în sufletul ei, acum învie și ea.
Niciunul dintre Apostoli, atunci când ei Îl întâlnesc pe Domnul înviat, nu Îi cere explicații suplimentare legate de modul cum a fost învinsă moartea. Sau că ar trebui verificată autenticitatea acestei biruințe. Pentru ei era esențial că L-au văzut pe Domnul, care le-a dat puterea de a crede că El este Cel înviat. Prin vedere se naște comuniunea, nu din spuma vorbelor. Iubim doar ceea ce vedem, ca mai apoi să ajungem la credință, așa cum mărturisește Sfântul Ioan Evanghelistul: „Atunci a intrat și celălalt ucenic, care sosise mai întâi la mormânt, și a văzut și a crezut” (Ioan 20, 8).
Învierea nu are nevoie de argumente, ci se cere doar văzută și simțită în carnea de lut a ființei noastre. Sfântul Simeon Noul Teolog, prin cuvintele sale, întărește acest adevăr: „Căci nici preasfânta cântare, pe care o avem acum în fiecare zi pe buze, nu spune: «Învierea lui Hristos crezând», ci: «Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat». Cum deci Duhul Sfânt ne îndeamnă să zicem acum: «Învierea lui Hristos văzând», ca unii ce am văzut-o, deși n-am văzut-o, de vreme ce Hristos a înviat o dată pentru totdeauna acum o mie de ani și nici atunci nu L-a văzut cineva înviind? Oare dumnezeiasca Scriptură vrea ca noi să mințim? Să nu fie. Dimpotrivă, ea ne îndeamnă mai degrabă să spunem adevărul: și anume, că în fiecare dintre noi, cei credincioși, are loc Învierea lui Hristos, și aceasta nu o dată, ci în fiecare ceas, atunci când, precum spuneam, Însuși Stăpânul nostru învie întru noi, strălucind și scânteind cu scânteierile nestricăciunii și Dumnezeirii”.
Iubiții mei,
Cât timp vom căuta să explicăm moartea doar în termeni lumești și materiali, tristețea, teama și neliniștea vor fi hrana sufletului nostru, așa cum i s-a întâmplat și Mariei Magdalena. Dumnezeu vrea să învieze în inima noastră. Nu ni se cere să ne împăcăm cu moartea, ci să ne împăcăm cu Învierea, care este adevărata noastră viață. Unica noastră sursă de bucurie, liniște, limpezime și curaj.
Hristos le spune surorilor Marta și Maria: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11, 25). Adică, Domnul este întâi Învierea noastră și apoi Viața noastră. Cu alte cuvinte, oricât ne-am zbate pentru viața noastră, fără Înviere nu valorăm nimic. Ne chinuim și ne dăm seama că nu suntem siguri pe nimic. Nici măcar pe viața noastră. Totul se fragilizează. Însăși știința, care avea pretenția de a surpa datele credinței, își recunoaște astăzi limitele, neștiind exact cum s-au produs mutațiile prin care a apărut micul virus propagator de panică, neliniște și instabilitate economică, și se dovedește neputincioasă în a i se opune tiraniei lui.
Poate că nu este întâmplător faptul că nu putem sărbători Învierea împreună în bisericile dumneavoastră. Nu vă merităm. Profetul Amos ne spune: „Voi preface sărbătorile voastre în jelire și toate cântările tale în tânguire (…) Iată vin zile – zice Domnul – când voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 10-11). Asta pentru că nu am reușit să ne convingem de adevărul că „credința în Hristos este raiul cel nou”, ci am rămas blocați în ritualismul superstițiilor care ne țin departe de profunzimea adevărurilor noastre de credință.
Din păcate, încă nu suntem plini de viața lui Hristos, care este adevărata noastră Înviere. Vrem să venim la slujba de Înviere, fără să avem deja aprinsă în inima noastră, prin post, rugăciune, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului și iubire multă față de cei sărmani și de toți semenii noștri, lumina lui Hristos. Vrem să luăm lumină, dar nu facem niciun efort să devenim lumină pentru cei din casa noastră, pentru cei din satul sau orașul nostru, pentru cei din jurul nostru și pentru mediul nostru înconjurător. Vrem să venim la slujbă, dar poate nu ne propunem să transformăm viața noastră într-o rugăciune pentru noi înșine și într-o slujire prin bunătate a semenilor noștri. Vrem să venim la biserică, dar uităm complet că prin Taina Botezului noi înșine am devenit biserică vie a Preasfintei Treimi. Sfântul Simeon Noul Teolog ne atenționează, grăindu-ne astfel: „Nu socoti că sărbătoarea stă în veșminte strălucite și în cai mândri, în miruri scumpe, în lumânări și sfeșnice, în mulțime de popor. Nu aceastea fac strălucită sărbătoarea, nici nu sunt adevărata sărbătoare (…)”, ci „așa cum lăcașul bisericii, această casă preafrumoasă, e luminat de multe candelabre, așa și casa sufletului tău, mai prețioasă decât această biserică, trebuie luminată și făcută să strălucească spiritual cu focul dumnezeiesc al tuturor virtuților duhovnicești care ard și luminează în tine, ca nici un loc din ea să nu rămână lipsit de lumină. Mulțimea sfeșnicelor care ard aprinse de focul văzut zugrăvește gândurile noastre luminate, ca fiecare din ele să strălucească la fel ca și acestea, și nici un gând întunecat să nu fie lăsat în casa sufletului tău, ci toate să lumineze aprinse pururea de focul Duhului”.
Dragii mei,
Praznicul Învierii în vreme de molimă ne învață că mormântul spaimelor, al neliniștilor, al nesiguranței poate deveni locul biruinței luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului, a bucuriei asupra tristeții și a profunzimii asupra superficialității, a prezenței asupra absenței.
Dacă inima noastră va fi ca o biserică, unde vrem să aprindem candela dorinței de a trăi viața lui Hristos, a binelui, a comuniunii, a solidarității, a grijii față de cei sărmani, a dragostei, dar și a mărturisirii cu demnitate în fața celor care încă sunt îmbătați de nebunia și aroganța că Îl pot ucide pe Dumnezeu, negreșit vom auzi în adâncul conștiinței noastre chemarea: „Veniți să primiți lumină”. Iar cântarea pascală „Hristos a înviat”, sursa noastră de bucurie deplină, va face minunea „să ne trezim ca niște copii, ca niște convalescenți, în lumina Paștilor – și aceasta este prima dimineață a lumii – ca un migdal care înflorește printre ruine și Dumnezeu ne redă viața și ne iartă”.
Să ne iertați pentru toate nedesăvârșirile și păcatele noastre, ale slujitorilor. Să ne iertați că în această perioadă de criză, vă transmitem credința și bucuriile ei prin mediile digitale, care niciodată nu vor putea înlocui frumusețea nemijlocită și inepuizabilă a întâlnirii personale dintre noi. Este o stare de excepție, nu de normalitate.
În vremuri dificile este esențial să nu abandonăm Liturghia, slujirea Tainei Sfintei Euharistii, care este unica rațiune de a fi a Bisericii. Fără Împărtășanie, așa cum ne spune Hristos în Evanghelie, nu avem cum să moștenim viața veșnică, care este îndumnezeirea noastră. Să ne ierte toți oamenii în vârstă, care nefiind familiarizați cu consumul de medii digitale, sunt pur și simpli blocați în casele lor, desigur spre binele lor, dar poate în multe situații vulnerabili în fața unor stări depresive, pentru că sunt privați de unica lor bucurie sufletească: de a participa, dimineața și seara, la slujbe, de a se întâlni și a mai schimba o vorbă de duh și încurajare între ei.
Fie-vă sărbătorile luminoase, pașnice, liniștite, în preajma celor dragi și cu gândul la toți cei care sunt singuri sau în suferință, la românii noștri din diaspora care sunt departe de casa, de familiile lor, fără bani și fără muncă, cu gândul la îngerii sănătății noastre, care sunt medicii, asistenții medicali, infirmierii și tot personalul auxiliar din spitale și ambulanțe, și la toți cei care, știuți sau neștiuți, ne ajută să trecem cu bine de această perioadă, și ridicând împreună rugăciuni către Preasfânta Treime, către Maica Domnului, către Sfânta Mare Muceniță Chiriachi, ocrotitoarea Episcopiei noastre, și toți sfinții care pururea se roagă pentru noi.
Fie-vă viața plină de adevărul salutului pascal: Hristos a înviat!
Cu nădejdea unor vremuri mai bune și cu mai multă liniște, al vostru părinte, frate și prieten de tot binele voitor și fierbinte rugător către Hristos cel Înviat,
† Părintele Episcop Ignatie al Hușilor
