Profesorul D. V. Marin este foc si parã pe ziaristul Romeo Cretu. Mãrul discordiei este un text ce trebuia sã aparã în cea mai recentã carte a profesorului, “un dictionar despre 77 de personalitãti din jurul revistei internationale Meridianul Cultural Românesc”. Romeo Cretu a fost rugat de acesta sã scrie un text pe care sã i-l dedice lui. Zis si fãcut. Problema a izbucnit, însã, când a vãzut continutul textului. Dacã profesorul Marin spera, probabil, la câteva ode înãltate personalitãtii sale, Romeo Cretu l-a descris ca fiind “inventatorul nestiut al selfie-ului”, un om “zgârcit cu un timp care nu-i apartine” si “obsedat sã lase ceva în urmã”. “Da, am vrut sã-l cooptez si pe Romeo Cretu pentru aceeastã nouã carte, dar, uneori, cei mai întârziati nu înteleg anumite lucruri. De ce? Pentru cã e un text de doi lei! Cum sã includ în carte asemenea tâmpenii? Nu are decât sã-l publice unde doreste. Dacã vrea, îi dau bani sã facã o carte pe subiectul acesta. Sau nu e în stare sã scrie o carte? Pentru mine, acest cetãtean nu mai existã. Eu aduc în Vaslui o grãmadã de scriitori de primã mânã. Sunt initiative private, nu-mi dã nimeni 5 lei si nu mi se pare cinstit sã vinã un zãpãcit sã arunce cu noroi”, ne-a declarat profesorul D. V. Marin. Pentru cã noi nu suntem în mãsurã sã dãm verdicte, redãm în continuare textul scris de ziaristul Romeo Cretu, lãsãndu-i pe cititori sã tragã concluziile.
“Dumitru V. Marin – inventatorul nestiut al selfie-ului. Voi fi sincer. Rândurile de fatã nu au <<iesit>> firesc din mine, altfel spus, nu le-am scris pentru cã am vrut. Ele sunt rodul insistentelor, uneori de-a dreptul agasante, ale <<celui mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile>>, Dumitru V. Marin. Obligatoriu, cu <<profesor doctor>> în fatã. Tine domnia sa mortis sã (mai) scoatã o carte folosindu-se de priceperea altora – câtã existã – sau de dorinta unora – deloc putini, constat cu surprindere – de a rãmâne într-un <<Dictionar unic>>. Cât de <<unic>> va fi… asta v-o pot spune încã de pe acum. Va fi unic în mãsura în care unice au fost si precedentele aparitii editoriale ale acestuia. Poate doar grafica la nivelul copertelor sã se mai schimbe, dar am dubii. Desi au titluri diferite, toate cãrtile lui D.V.M. sunt, cu exceptii neglijabile, una si aceeasi carte: cu referiri în exces la propria-i persoanã, cu aceleasi continuturi permutate între ele, cu aceleasi elogii autosuficiente si imune la observatia criticã a tertilor. Citindu-le (sau mãcar încercând), am conchis invariabil cã D.V.M. era <<recordman mondial>> si <<cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile>> încã dinainte de a fi realizator de interviuri cu mari personalitãti si/sau proprietar de trust de presã. Dacã ar fi fost om de stiintã, cu sigurantã, prof. dr. D. V. Marin ar fi inventat selfie-ul, atât de îndrãgostit de propria-i persoanã este. Prof. dr. D.V.M. ne cere sã scriem câteva rânduri despre noi, contributorii unui volum de pe care semnãtura lui ar trebui sã lipseascã. Nu va lipsi, iar spune multe despre CE si CUM TREBUIE sã scriem în spatiul alocat – o usã spre eternitate pe care atât de (aparent) amabil si (aparent) dezinteresat ne-o deschide. În acest caz, în ciuda temei impuse, de ce m-as obosi sã spun câteva rânduri despre subsemnatul, despre ziarul la care scriu de, iatã, mai bine de un deceniu si jumãtate? Astea sunt amãnunte neimportante – important este cã ne face dom’ profesor un hatâr: având barter cu nemurirea, ne bagã, desi nu (toti) meritãm, în posteritate. C-asa-i el, altruist! În concluzie, nimic despre Romeo Cretu si Monitorul de Vaslui. Cititorii nostri sunt contemporanii nostri, ziarul face parte din depozitul legal al Bibliotecii Judetene <<N. M. Spãtarul>> Vaslui, poate fi deci citit nu doar peste treizeci de ani – nu stiu de ce a fost D.V.M. atât de zgârcit cu un timp care nu-i apartine -, ci peste trei sute de ani. Sau trei mii, dacã vom dãinui ca specie. Mã rog s-o facem, noi, ãstia micii, si sã nu vã mirati dacã, peste trei milenii, D.V.M. ne va astepta acolo, ne va privi cu milã scepticã si apoi ne va certa cã nu tinem pasul cu el”.
“As spune despre D.V.M. cã este obsedat”
“Acum, pentru cã am terminat cu neînsemnata-mi contributie la tot ce înseamnã presa vasluianã actualã, sã trecem la treburi serioase. Despre D.V.M.. Cu D.V.M. am avut câteva – în orice caz, mai multe decât îmi amintesc – dueluri verbale. Cel mai adesea, pe tema modestiei. Nu mi-a plãcut niciodatã felul lui D.V.M. de a se autopropune celorlalti: lipsit de orice urmã de modestie, plin pânã la refuz de constiinta propriei valori, insensibil la criticã. Se supãrã când îi spui toate astea, desi ar trebui sã învete ceva dintr-un astfel de dialog. Nu învatã. Este atât de convins cã e asa cum se descrie, încât vina e automat a noastrã, a celorlalti. Nu-i vedem adevãrata dimensiune sau i-o negãm. Suntem – ordinea o alegeti voi – invidiosi, nepregãtiti, ticãlosi etc. O sleahtã de detractori, dar D.V.M., vorba reclamei, rezistã. Eu nu-l invidiez pe Dumitru V. Marin. Despre pregãtirea mea nu are rost sã vorbesc – nu diploma mea e în discutie. Nici ticãlos nu sunt, câtã vreme i-am spus de atâtea ori, în discutiile fatã în fatã, sã se raporteze altfel la propria-i persoanã, sã îi lase pe altii sã îi constate valoarea, sã îi lase pe ceilalti, PENTRU CÃ TREBUIE, nu pentru cã îi roagã el, sã îi sublinieze meritele. Asadar, i-am fost prieten lui D.V.M., unul sincer si neinteresat, cum la fel îmi va fi si el dacã va publica acest text în forma în care i-a fost prezentat. Dacã însã îl va „hãcui”, dacã va elimina pasajele care nu-i convin, dacã îl va altera în vreun fel sau, mai simplu, dacã va alege sã nu îl publice, îl voi publica în regie proprie si îl voi adnota corespunzãtor. Pe final, câteva clarificãri necesare, cred eu. Unu: D.V.M. nu a fost, nu este si nu va fi niciodatã detinãtorul vreunui record mondial în jurnalisticã. Sã-mi fie iertatã comparatia prosteascã, dar ce-ar trebui sã trecem în dreptul unor titani ca Larry King sau David Frost? Doi: sintagma <<cel mai mare jurnalist vasluian din toate timpurile>> este cel putin… discutabilã, ca sã nu spun caraghioasã, din mai multe motive. Mare… cum? Din punctul de vedere al vârstei? Poate. De bunã seamã însã, prin <<mare>>, D.V.M. vizeazã aspectul calitativ, nu cantitativ. Iar calitatea scriiturii si, înaintea scriiturii, a documentãrii, cu sinceritate o spun, lasã de multe ori de dorit. Se poate scrie mai bine si CHIAR se scrie mai bine în presa vasluianã decât o face prof. dr. Dumitru V. Marin. Si, evident, nu mã refer la mine, ci la colegi cu atitudine civicã si vocatie. Vã ofer doar douã nume – Simona Voicu si Cristian Pãtrascu -, si le cer scuze celor cîtiva care, în opinia mea, ar trebui sã se regãseascã obligatoriu într-o astfel de enumerare. Mã opresc aici, nu înainte de a face o scurtã trecere în revistã a meritelor destinatarului acestor rânduri. As spune despre D.V.M. cã este obsedat. Obsedat sã lase ceva în urmã. Putini au obsesia asta, si mai putini reusesc sã facã ceva pentru a o <<rezolva>>. Place sau nu celor mai multi, dupã D.V.M. va rãmâne totusi ceva. Sper cã mai mult decât un raft de <<aceeasi carte cu mereu alte coperte>>. (Romeo Cretu)
