“În inima orasului Iasi se aflã Catedrala Mitropolitanã care adãposteste moastele Sfintei Cuvioase Parascheva, Ocrotitoarea Moldovei si a tuturor celor care, cu credintã, cer ajutorul ei. Cuvioasa, o fecioarã care a trecut la Domnul la vârsta de 27 de ani, L-a iubit atât de mult pe Hristos încât L-a rugat sã nu mai plece de la ea. Hristos a rãspuns rugãciunilor ei, binecuvântându-i trupul cu prezenta harului fãcãtor de minuni chiar si dupã moarte. Ea este mult folositoare prin faptul cã dãruieste lumina lui Hristos sub forma vindecãrilor miraculoase, sfintind, izvorând mir, împlinind ruga tuturor celor care cred în binecuvântarea Domnului prin sfintii Sãi”! Asa se consemneazã în una dintre cele mai frumoase cãrti care s-au scris despre ceea ce reprezintã Cuvioasa Parascheva pentru sufletele milioanelor de credinciosi. Este vorba despre lucrarea “Binefacerile Cuvioasei Parascheva – Mãrturii ale închinãtorilor”, lucrare tipãritã cu binecuvântarea IPS Teofan, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei. Mãrturiile emotionante ale celor care au primit ajutorul Cuvioasei, regãsite în paginile cãrtii, sunt doar o micã parte din semnele divine, primite de miile de crestini ortodocsi care si anul acesta, la fel ca an de an, au ajuns, cu sperantã si smerenie, la cãpãtâiul Sfintei Parascheva.
“Sfântã Parascheva, scriu aceste rânduri ca sã-ti multumesc pentru ajutorul dat. Acolo, la Mitropolie, se cere sã scriem despre cum ne-ai ajutat tu (…) si nu pot rãmâne indiferent; altfel, m-ar mustra constiinta sau chiar tu. Dacã va fi de folos vreun cuvânt de aici, îndrumã-mi penita. Am cunoscut-o pe Sfânta Parascheva în împrejurãri grele. Aveam 17 ani, eram elev în clasa a XI-a (…). Abia iesisem din spital. De fapt, urma un lung sir de internãri repetate si investigatii (…); dureri îndelungate îmi limitau, efectiv, miscarea fizicã. Încet, mi s-a dezvoltat sentimentul de fricã. O fricã tare si mare; pur si simplu fricã. Si eram mic, naiv, sincer, dar si curat. Tin minte cã i-am fãgãduit, în naivitatea mea, Cuvioasei cã, dacã mã vindecã, îmi pãstrez fecioria si n-o sã am vreo relatie trupeascã pânã am sã mã-nsor. Începuse sã se cuibãreascã, tare, frica în sufletul meu de adolescent. Tânjesc dupã anii aceia. Îmi vin în minte cuvintele lui Ernest Bernea: „Simplitate pierdutã”. În intermitentele durerilor si neputintei fizice, începeam sã mã vãd mic, neputincios; aveam deci nevoia unui sprijin, sã mã ajute cineva sã rezist si suferintei psihice, pe care o suportam alãturi de cea fizicã: „Ce-o sã se-ntâmple cu mine?, Mã voi vindeca vreodatã? Cum o sã rezist…?”. Mã întrebam de ce lumea stã la rând, când, uite, eu sunt atât de aproape de ea. Începusem sã aplic ceea ce citeam în cãrti, în special în volumele pãrintelui Cleopa. Fãrã sã am intentia, m-am vãzut cu un program foarte bine structurat. Astfel, dimineata, tata ne ducea cu masina la scoalã (împreunã cu sora). Aveam orele de la 9, tata stia cã de la 7; ne lãsa în curte, pleca, iar eu mã fãceam cã merg la alimentara din colt, dupã un pachet de biscuiti. Anca intra la ore, iar eu porneam aventura. Timp de un an, nimeni nu s-a prins de ceea ce fãceam! Mã îndreptam spre Mitropolie. Pe drum, în curte, dãdeam pachete de mâncare la sãraci (era mâncare sustrasã din frigider, dimineata, înainte de plecare; luam des borcane din cãmarã pe care le umpleam, pe ascuns, în zece minute, cu bors, mâncãricã de cartofi, varzã etc., puneam câteva felii de pâine).
În vremea aceea n-am judecat niciun cersetor. Dãdeam cu bucurie, de parcã eram premiat pentru asta. Cred cã si copila Filofteia, sfânta ce urma sã fie, fãcea la fel. Aveam chiar cersetorii mei preferati, abonati. Apoi, mergeam în Mitropolie. Nimeream, de obicei, la Utrenie si stãteam cuminte în genunchi si ascultam. Mã lua des somnul (…). Înainte de slujbã mã rugam la Cuvioasa: aveam locul meu, la capul ei, în genunchi (…), tinând puternic un picior al raclei. Mai întâi, pentru a-mi face curaj, îngenuncheam la cîtiva metri în spate si mã rugam acolo. Fãceam metanii, vorbeam în cuvintele mele. La dreapta îl aveam în icoanã pe Sfântul Nicolae; abia apoi, în genunchi, mã apropiam de Sfântã si plângeam. Plângeam foarte mult, cu inima plinã de bucurie. Plângeam mai mult când durerile nu încetau si mã deranjau în copilãria mea. Strângeam tare, tare piciorul raclei sale si mã încordam sã simt rugãciunea mea. Stiam cã, dacã rugãciunea nu e simtitã, degeaba o fac. Uneori n-aveam nici batistã la mine, îmi curgea nasul, si-mi murdãream mânecile hainelor, pentru cã altã solutie nu era. Mã simteam un privilegiat, un mare om, cã stau acolo, în genunchi, la capul Sfintei. Mã întrebam de ce lumea stã la rând, când, uite, eu sunt atât de aproape de ea. Si mã ridicam de acolo atât de usor si usurat!
Plecam spre scoalã, apoi, în drum, treceam si pe la „Sfintii Trei Ierarhi”. Nimeream la Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie. Sedeam de fiecare datã în spate, în genunchi, o vedeam pe Maica Domnului din altar cu Pruncul în brate si mi se pãrea cã îmi cântã îngeri de la stranã. La 9 începeam orele. Asa am tinut-o un an. Au urmat alte dureri, internãri repetate, interventii chirurgicale, externãri. Am terminat liceul, apoi facultatea, si am început sã lucrez. Acum… îmi vine greu sã mai plâng. Trec pe lângã cersetori si nu le mai dau borcane cu bors; ori, dacã trec, cântãresc darul meu si judec fata omului. Acum stau la rând la Cuvioasa si… citesc din acatistul ei. Ajung la raclã si primul lucru pe care-l fac este sã apuc piciorul de metal al raclei si sã-l strâng puternic si nu-mi vine sã-i mai dau drumul si-i multumesc Cuvioasei pentru ajutorul dat atunci. Abia apoi mã rog pentru altceva. Si mã uit la capul ei si revãd locul, dar pe mine nu mã mai vãd curat, naiv, simplu. Tin strâns piciorul raclei si vreau sã nu-i mai dau drumul, pentru cã nu mai pot întoarce timpul, pentru cã am pierdut simplitatea, iar acum mã stãpâneste pãcatul. Acum nu mai aud îngeri la „Trei Ierarhi” si nu mai stau în spatele bisericii, ci în fatã. Atunci puteam sta o orã la racla Cuvioasei sã plâng, acum nu rezist zece minute sã-i multumesc”, a scris Cãtãlin P., un tânãr de 27 de ani, din Iasi.
“Multimea de pelerini constituie o mãrturie a minunilor Cuvioasei Parascheva”
“Timpul petrecut lângã sfintele moaste mi-a dat prilejul sã constat o afluentã impresionantã de oameni, de diferite vârste si profesii, din tarã si din strãinãtate, care, cu lacrimi smerite, cereau Sfintei rezolvarea problemelor cu care se confruntau. Multi dintre ei reveneau, multumindu-i pentru ajutorul dat, plângând de fericire; altii plecau cu speranta cã ocrotirea Sfintei nu va întârzia. Este incontestabil faptul cã aceastã multime de pelerini constituie o mãrturie a minunilor pe care Cuvioasa Parascheva le-a sãvârsit ca rãspuns la cerintele lor sincere, adeseori pline de durere, dar motivate, cu smerenie, de nãdejdea în binefacerile ei. Aceste fapte minunate descoperã pedagogia divinã a Sfintei Treimi, pronia lui Dumnezeu fatã de creatia Sa”, a spus Protosinghel Valerian Radu, slujitor al Catedralei Mitropolitane din Iasi.
“Pânã la Dumnezeu, te ajutã sfintii”
“A devenit deja o traditie ca la mijlocul lunii octombrie, la Iasi, alãturi de trupul cel cu bunã mireasmã al Sfintei Parascheva sã fie aduse la Catedrala Mitropolitanã si moastele altor sfinti. Pentru multi, un sfânt este doar un nume din calendar sau pe care-l aud la câte o slujbã. Putini sunt sfintii despre care se cunosc anumite detalii, din viata sau din învãtãtura lor. Întâlnirea cu sfintele lor moaste stârneste în noi o sfântã curiozitate. Spre exemplu, cîti dintre noi stiau ceva despre Sfântul Neofit Zãvorâtul, cel ale cãrui sfinte moaste sunt aduse din Cipru anul acesta? Sunt convins cã cei mai multi dintre pelerini nici mãcar nu stiau cã existã acest sfânt. Cine nu cunoaste sfinti se poate considera un om sãrac. Cu fiecare sfânt de care auzim, a cãrui viatã ne devine pildã si îndemn, cu fiecare rugãciune ridicatã spre cei ce pot mijloci pentru noi înaintea tronului Preasfintei Treimi, noi suntem mai cîstigati, ne îmbogãtim sufletul. Si în lume, cu cât ai mai multe cunostinte, din cât mai multe domenii, cu atât cresc sansele de a-ti rezolva o problemã, de a avea la cine sã apelezi – mãcar pentru un sfat. Asa este si când cunosti mai multi sfinti: cu fiecare dintre ei mai deschizi o poartã spre Împãrãtie, mai initiezi un canal de comunicare cu Cerul. Asta nu exclude faptul de a fi prieten mai apropiat fatã de unii, de a avea evlavie mai multã fatã de unul sau fatã de altul dintre acesti „casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Nu stiu cum a apãrut în limba românã nefericita expresie: „Pânã la Dumnezeu, te mãnâncã sfintii”, cu sensul cã, pânã sã ajungi la cineva mai mare în rang, trebuie sã treci de subalternii care au grijã sã te „vãmuiascã”. Ea nu are, cu sigurantã, niciun fel de acoperire în plan teologic. E posibil ca punctul de plecare sã fie urmãtoarele versete dintr-o epistolã paulinã: „Au nu stiti cã sfintii vor judeca lumea? (…) Nu stiti, oare, cã noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumesti?” (I Corinteni 6, 2-3). Aici este însã vorba despre altceva decât despre niste furci caudine pe sub care vom fi nevoiti a trece, dacã vrem sã intrãm în rai. Sfintii sunt adevãrata mãsurã a omului. Atunci când noi vom invoca, la Judecatã, înaintea lui Dumnezeu, diverse motive pentru care nu am lucrat la mântuirea sufletului nostru, îi vom vedea alãturi pe sfinti, pe aceia care, în conditii mai grele decât ale noastre, au dobândit harul sfinteniei. Dar înfãtisarea înaintea sfintilor, faptul cã ei au un cuvânt care conteazã la Judecatã este si o mare sansã, e un lucru dãtãtor de nãdejde. Demonii vor cãuta, cu sigurantã, sã ne tragã în jos, sã scoatã în evidentã toate pãcatele noastre, sã revendice sufletul nostru, chiar mintind. Sfintii, dimpotrivã, vor mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu, spre a ne ajuta sã intrãm în Împãrãtie. Nu este exclus ca expresia amintitã mai sus sã fi avut initial un alt sens, rãstãlmãcit în timp. Spre exemplu, când cineva ti-e foarte drag – spre exemplu un bebelus – spui cã îti vine sã-l mãnânci! Asta aratã o dragoste atât de mare pentru cineva, încât îti vine sã-l primesti cu totul în viata ta. O astfel de dragoste ar trebui sã avem si cei care, la Sfânta Liturghie, ne împãrtãsim cu Sfintele Taine, când mâncãm Trupul Domnului si bem scump Sângele Sãu.
Am auzit odinioarã pe cineva – cred cã pe pãrintele Cleopa Ilie – cã nu poti tine mai multe icoane în chilie (sau în camerã) decât dacã de fiecare datã când intri sau când iesi te închini Mântuitorului, Maicii Domnului si fiecãrui sfânt zugrãvit pe ele. Am preferat sã împlinesc cuvântul acesta, decât sã mai reduc din numãrul icoanelor. Asa se face cã atunci când intru sau ies din camerã „salut” pe fiecare dintre acesti buni prieteni cu o închinãciune si cu rugãciunea: „Sfinte (numele) roagã-te lui Dumnezeu pentru noi si pentru mine, pãcãtosul”. În felul acesta, desi eu nu sunt un casnic al lui Dumnezeu, ci mai degrabã fiu risipitor, i-am fãcut pe sfinti casnicii mei. Si am asa o oarecare încredintare cã la Judecatã, chiar dacã Domnul îmi va spune: „Nu te cunosc pe tine” (cf. Matei 25, 12), cel putin zece dintre sfintii Sãi vor interveni imediat, spunând: „Doamne, dar îl cunoastem noi! Îngãduie-i sã stea aici, de dragul nostru!”. Din afara fenomenului nu se întelege ce se întâmplã. Cu rare si frumoase exceptii, mass-media cautã situatii de conflict, exploateazã greseli organizatorice, inventeazã sau exagereazã. Sutele de mii de pelerini stiu însã realitatea. Au stat la rând, s-au împrietenit, si-au împãrtãsit gândurile. S-au supãrat, poate, de anumite lucruri, dar stiu pentru ce au venit. O clipã lângã Sfânta spalã toatã nemultumirea. Aprind o lumânare, scriu un pomelnic, lasã un bãnut, cumpãrã o carte sau o icoanã si merg spre casã. Sãvârsitu-s-a! Datoria este împlinitã, foamea astâmpãratã, setea ostoitã. Iau putere din puterea lui Hristos prin mijlocirea Sfintei Parascheva si a altor Sfinti ale cãror binecuvântate moaste sunt aduse la Iasi, spre închinare. Sfântul Neofit din Cipru întâmpinã, anul acesta, pelerinii, alãturi de Sfânta Parascheva. În general, românii nu-i cunosc viata si nevointele. Au acum prilejul sã-i cinsteascã sfintele moaste si sã-i cunoascã viata si gândirea duhovniceascã prin cele cinci volume din scrierile sale traduse, cu acest prilej, în româneste.
Si asa, din bucuria întâlnirii cu Sfânta Parascheva si cu Sfântul Neofit, pelerinii se pot hrãni si adãpa pentru supravietuirea lor duhovniceascã. Se vor întoarce apoi în tumultul lumii, dar nu se vor întoarce singuri. Chipul luminos al Sfintilor Neofit si Parascheva îi va însoti în clipa de cumpãnã sau de împlinire. În familie, la locul de muncã sau oriunde viata îi va aduce, au rugãciunea Sfintilor drept ocrotire. N-o sesizeazã, poate, totdeauna. Stiu însã cã nu sunt singuri. Acest adevãr îi întãreste în lupta de fiecare zi. Cad uneori, dar se ridicã. De fapt, sunt ridicati, primind putere din rugãciunea Sfintilor. Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugãciunile Preacuratei Tale Maici, ale Sfintilor Parascheva, Neofit si ale tuturor Sfintilor, ai grijã de viata noastrã! Iartã prea multele si grelele noastre pãcate! Dãruieste-ne, Doamne, mila, harul si binecuvântarea Ta, ca sã vietuim cu smerenie, rãbdare si întelepciune pe acest pãmânt si sã dobândim Împãrãtia Ta! Amin”,
† Teofan
Mitropolitul Moldovei si Bucovinei
